Introducere
Orice fenomensocial apărut spontan sau generat de alţi factori necesităstudierea lui de diferite ştiinţe apărute sau existente lamoment în societatea noastră. Adoptând principiul cănimic nu se pierde totul se transformă, din domeniul ştiinţelorfizice, teoriei generale a dreptului, la rându-i, îi revine sarcinaelucidării evoluţiei relaţiilor şi a realităţiisociale. Pentru aceasta ea utilizează un şir de metode specificenumai ei ca ştiinţă juridică. Dar pentru definireacompletă este nevoie nu numai demetodele tradiţionale adoptate, ci şi de celeîntrebuinţate de alte discipline de graniţă ce auîntr-o oarecare măsură trăsături comune (istoria,politologia, psihologia, medicina, cibernetica etc.).
Înlucrarea de faţă ne-am propus să arătăm principalelemetode curente folosite în teoria generală a dreptului, specificulşi modelul de acţiune a fiecăreia. Teoria generală fiind oştiinţă juridică are ca obiectiv definirea şi studiereaprincipalelor valori sociale promovate, precum şi particularităţilesubtile ce constituie un impediment în înţelegerea şiacceptarea lor de către societate. Având un spectru variat deabordare ea lasă loc deschis pentru ştiinţele moderne şiviitoare pentru completarea carenţelor observate în societateşi în lume în general. Bazându-ne pe zicala că nuexistă viitor fără trecut, metodele utilizate actualmente,deşi după unii vor fi considerate învechite, vor constitui unimbold pentru adoptarea unor metode noi de înaltă operabilitateşi eficacitate.
Obiectul de studiu
Obiectulştiinţei juridice îl constituie studierea dreptului, afenomenului juridic în toată complexitatea sa: dreptul ca ansamblude norme, drepturile subiective, relaţiile juridice şi ordinea dedrept din societate, conştiinţă juridică, corelaţiadrept stat.
Dacăfaţă de ştiinţele naturii, ştiinţa dreptului sedeosebeşte prin faptul că are ca obiect nu natura şi, deci,descoperirea legilor ei de existenţă şi manifestare, ci unaspect al vieţii sociale şi anume – dreptul, apoi în cadrulştiinţelor sociale ştiinţa juridică se distinge(alături de etică) ca fiind o ştiinţă normativă,deoarece fragmentul din realizarea socială pe care-l studiază estereprezentat de normele juridice.
Ansamblul normelor juridice seconstituie într-un sistem al ştiinţelor juridice, încadrul căruia se pot distinge, în funcţie de sfera şimodul de abordare a studiului dreptului, trei grupe şi anume:
a) Ştiinţejuridice teoretice globale;
b) Ştiinţejuridice de ramură;
c) Ştiinţejuridice istorice.1
Încadrul primei grupe se înscrie Teoria generală a dreptului şistatului având ca obiect abordarea teoretică, generală adreptului şi statului şi funcţiile şi formele sale demanifestare.
Teoria generală a dreptului şistatului, ca ramură distinctă a ştiinţelor juridice, apareşi se constituie, în secolul XX-lea, în prima sa jumătateşi mai pronunţat, după cel de-al doilea război mondial.Aceasta nu înseamnă nicidecum că abordarea teoretică,generală a studiului ar fi fost neglijată până la epocacontemporană.
Dimpotrivă, aşa cum am menţionatpreocupări în acest sens au existat din cele mai vechi timpuri. Eleau avut însă şi au continuat să aibă de-a lungulsecolelor un caracter, preponderent filosofic,ajungându-se în secolul al XX-lea la constituirea filosofiei dreptului ca ramură distinctă afilozofiei şi ca disciplină de învăţământdestinată studiului teoretico-filozofic al dreptului. În uneleţări o disciplină cu acelaşi subiect apare sub denumirea deEnciclopedie a dreptului.2
Pornind de la legăturaindisolubilă între drept şi stat, ceea ce face ca oamenii deştiinţă, specialişti în teoria dreptului, să seocupe, de asemenea, de teoria statului, au apărut lucrări teoreticecu caracter monografic sau cursuri universitare dedicate studierii comune astatului şi dreptului, constituindu-se şi o disciplinădistinctă de teoria generală a statului şi dreptului.3
În principiu, ştiinţajuridică ar fi incompletă, iar juristul unilateral fărăstudierea statului, în aşa măsură cele două fenomene– statul şi dreptul, sunt legate unul de altul. De aceea unele concepte,noţiuni, categorii legate de stat se analizează în cadruldisciplinei Teoria generală a dreptului şi statului. În oricecaz, teoria generală a dreptului şi statului nu poate evita abordareaunor teme privind statul, legătura sa cu dreptul, fiindcă numai astfel va putea da oimagine armonios închegată şi bine conturată asupradreptului.
Revenind la cercetarea şidefiniţia obiectului teoriei generale a dreptului şi statului este dereţinut că ea studiază dreptul şi statul în ansamblu îngeneralitatea şi integritatea sa, ordinea juridică înîntregime. Ea formulează definiţia dreptului şi statului,celelalte concepte, categorii caracteristice dreptului, fiind valabile pentrutoate ştiinţele juridice, cum sunt, bunăoară, categoriilede normă juridică izvor de drept, sistem de drept, ordine de drept,răspundere juridică, drept subiectiv ş.a.De asemenea, ea formulează o serie de principii generale, valabile pentrutoate ştiinţele juridice. De exemplu, principiilelegalităţii, supremaţiei legii, prezumţiei de cunoaştere a legii (nimeni nu sepoate scuza de necunoaşterea legii) ş.a.Teoria generală a dreptului şi statului studiază, de asemenea,metodologia de cercetare, folosită de ştiinţa dreptului.4
Oatenţie deosebită acordă această disciplină studieriicorelaţiei dintre drept şi putere, drept şi stat.
Teoria generală a statului şidreptului este, evident, o ştiinţă, întrucât eaoperează cu concepte, teorii, principii, legităţi, dar din altpunct de vedere, sub alt aspect poate fi privită şi ca o artă,în măsura în care ea solicită din partea juristului pelângă cunoştinţe, talent, măestrieşi capacitatea de a sesiza, cerceta fenomenul juridic, a-iînţelege legităţile.
Teoria generală a dreptului nurămâne la nivelul abstracţional, eaare, de asemenea, o importanţă practică, servind nemijlocitprocesului de elaborare şi aplicare a dreptului. În acest scop, estestudiată tehnica juridică privind elaborarea şi realizareaactelor juridice.
Ca disciplină deînvăţământ teoria generală a dreptului şistatului are şi un caracter de introducere în studiul materiilorjuridice. Ea poate fi însă şi o disciplinăconclusivă, de sinteză, dar pentru aceasta ar trebui studiatăîn ultimii ani sau chiar în ultimul an de studii, dupăînsuşirea majorităţii materiilor.
În ce priveşteştiinţele juridice de ramură, acestea s-au constituit pemăsura dezvoltării şi extinderii reglementărilor juridiceîn cele mai diverse domenii ale vieţii sociale şi constituiriiramurilor (şi subramurilor) de drept. Înprincipiu, ramura de drept formează obiectul unei ştiinţejuridice de ramură. Astfel dreptului constituţional îicorespunde ştiinţa dreptului constituţional, dreptuluicivil — ştiinţa dreptuluicivil, dreptului penal – ştiinţa dreptului penal ş.a.m.d.studiul dreptului internaţional constituie obiectul ştiinţeidreptului interrnaţional.
Este important de reţinut căîn denumirea curentă nu se foloseşte terminologia completă(ştiinţa dreptului constituţional) ci aceea a ramurii (dreptconstituţional, drept civil, drept internaţional, etc.) şipentru a desemna disciplina ştiinţifică respectivă.
Pe măsură cereglementările juridice abordează domenii şi aspecte noi dereglementare, fenomen ce se manifestă tot mai evident în epocaactuală ca urmare a transformărilor sociale, ştiinţificeşi tehnologice, interne şi internaţionale, apar şi noidiscipline ştiinţifice sau tendinţe de a crea noi ramuri aleştiinţelor juridice. În acest sens se vorbeşte,bunăoară, de dreptul mediului înconjurător, dreptuluiafacerilor, sau dreptul comunitar pentru relaţiile ComunităţiiEconomice Europene.5
Studiul istoric al dreptului şistatului constituie obiectul diferitelor ramuri ce formează disciplinelesau ştiinţele juridice istorice. După modul în care esteabordată cercetarea istorică a dreptului, în general, înlume, într-o anumită ţară sau numai în cadrul uneianumite instituţii se pot distinge, Istoria generală a dreptului,istoria dreptului într-o anumită ţară, de pildă,Istoria dreptului Republicii Moldova sau istoria unei ramuri sau instituţii,cum ar fi istoria dreptului penal sau istoria dreptului de proprietate, etc.Aici trebuie să distingem şi disciplina istoria doctrinelor (saugândirii) juridice care are ca obiect, aşa cum reiese din denumire,analiza evoluţiei istorice a diferitelor curente, teorii sau şcolijuridice.
La studiul fenomenului juridicîşi aduc, de asemenea, contribuţia unele ştiinţe degraniţă, interdisciplinare ce pot fi considerate ca auxiliareştiinţelor juridice, cum sunt: criminologia, criminalistica, medicinalegală, psihiatria juridică, statistica juridică, informaticasau cibernetica juridică. Folosind mijloacele proprii altorştiinţe – medicina, psihologia, cibernetica ş.a.– acestea au un rol important în activitatea juridică la diferiteleei ipostaze.
METODELECERCETĂRII ŞTIINŢIFICE A FENOMENULUI JURIDIC
Consideraţii generale
Metodologia juridică poate să apară ca oştiinţă despre ştiinţa dreptului care dezvăluieaspecte din cele mai importante şi pasionante cum ar fi: modul cumlucrează omul de ştiinţă, dar şi artizanul dreptului,regulile ştiinţei dreptului, caracterul său. Într-oexprimare plastică, Mircea Manolescu considera că metodologiajuridică ar fi sistemul care organizează legăturile dintre apeleadânci – uneori liniştite, alteori tumultuoase — din diferiteregnuri juridice, aflate la atât de deosebite niveluri şi cu mareaccidente de teren între ele. Spre deosebire de alte concepţii careconsideră că metodologia juridică este, de fapt, filozofia uneimetodologii juridice autonome, în sensul independenţei de oriceconcepţie filozofică (“fără a se subordona unei anumiteicoane de lume şi viaţă”).
Ca şiîn orice domeniu, cercetarea ştiinţifică juridică sebazează pe folosirea unei metodologii, a unui ansamblu de metode şiprocedee cu ajutorul cărora are locstudierea dreptului în toată complexitatea sa. Metodele de cercetareîn domeniul ştiinţelor sociale s-au dezvoltat şiperfecţionat şi ele în contextul general al impulsului datcunoaşterii ştiinţifice de noua revoluţieştiinţifică contemporană, evidenţiat mai ales prinfolosirea noilor cuceriri ale informaticii şi tehnicii de calcul.
Dacănatura operează spontan, gândirea, în mod special ceaştiinţifică, acţionează pe bază metodică.Metoda deci apare ca un mijloc eficace al gândirii. Modul în carecugetarea omenească se desfăşoară reproduce pe cel alrealităţii.
Din momentul în care s-a stabilit, că drumul cătreadevăr este mai preţios decât însăşistăpânirea lui, problemacăilor pe care cugetarea le urmează şi a mijloacelor pe care lefoloseşte a devenit aproape chinuitoare.
Problema metodelor de cercetare în domeniul ştiinţelorsociale este deosebit de complexă în condiţiiledezvoltării contemporane, a întrepătrunderii diferitorştiinţe, inclusiv a apariţiei a aşa-numitor discipline degraniţă sau de intersecţie. De aceea, pe lângămetodele specifice fiecărei ramuri de ştiinţe sociale sau alenaturii – se recurge azi la generalizarea şi extinderea unor metode,altădată proprii altor ştiinţe. În aceastăordine de idei, menţionăm extinderea cercetărilorinterdisciplinare cu folosirea evident şi a unor metode complexe.Ştiinţele juridice nu au fost nici ele scutite de aceastăorientare, deşi din păcate, în acest domeniu s-a făcutdestul de puţin pentru cercetarea teoretică a noilor metodologiişi, ca o consecinţă firească a acestei stări delucruri, nici utilizarea practică a noilor metode nu a înregistratprogresele necesare.
Încondiţiile revoluţiei actuale ştiinţifice şitehnologice se produc profunde transformări – de structură, deviziune – ce determină ca cercetarea ştiinţifică sătreacă printr-o mutaţie fecundă. Această mutaţie aduceîn prim plan un spaţiu privilegiat – acela al întâlniriiştiinţelor, al dezvoltării unor cercetări laconfluenţa, la limita ştiinţelor.
Înplan metodologic asistăm la importante “împrumuturi”, la oadevărată contaminare metodologică. Fenomenul este resimţitşi în domeniul cercetării dreptului, în care seîmbină metodele tradiţionale cu cele moderne.
Vorbindde metodele de cercetare ale Teoriei generale a dreptului avem în vederede fapt metodele de cercetare ale ştiinţei juridice, îngeneral, şi abordarea lor teoretică, sarcina ce revine Teorieigenerale a dreptului.
Acumsă facem unele precizări terminologice privind noţiunea demetodă, metodologie ş.a.m.d.
Cuvântulmetodă vine de la grecescul “methodos”- cale,drum, dar şi: mod de expunere. Preocuparea pentru perfecţionareametodei a dus la apariţia ştiinţei despre metodă –metodologia. Metodologia reprezintă sistemul celor mai generaleprincipii de investigaţie, deduse din sistemul celor mai generale legiobiective.
Metoda– priveşte fie un anumit principiu metodologic (metodăparticulară), fie un procedeu tehnic oarecare (metodăindividuală).
Ometodă în sensul adevărat al cuvântului, trebuie săfie determinată de însăşi obiectul cercetăriiştiinţifice, trebuie să corespundă legilor acestuia.Între diversele trepte metodologice – generala, particulara, individuala– se stabilesc raporturi complexe, în cadrul cărora se pot distingeaspecte caracteristice legături dintre general şi particular, dintreparte şi întreg, dintre proces şi moment, etc.[6]
Obună cunoaştere, explicare şi interpretare a dreptului (afenomenului juridic) reclamă o metodologie corespunzătoare în baza căreia să serealizeze o înţelegere ştiinţifică a mecanismuluiacţiunii sociale a dreptului, a funcţiilor lui, a esenţeiconţinutului şi formei sale, a legăturilor sale multiple cusocietatea.
Aşadeci, arătăm că prin metode înţelegem un ansamblude operaţii intelectuale (ce pot consta din principii, norme) care suntfolosite pentru atingerea unuia sau mai multor obiective privindcunoaşterea unui fenomen. În acest scop, pot fi folosite şianumite procedee tehnice, care sunt unelte auxiliare ale metodelor şi nu trebuie confundate cu acestea.
Studiulmetodelor de cercetare în domeniul ştiinţelor juridice, avalorii lor euristice pentru descoperirea unor cunoştinţe noi, revineteoriei generale a dreptului. Aceasta nu elimină însăposibilitatea ca şi celelalte ramuri ale ştiinţei dreptuluisă-şi aducă contribuţia la perfecţionarea metodologieijuridice în domeniul lor deinvestigaţii.
Noţiunea metodologiei juridice
Ştiinţadreptului îşi afirmă statutul epistemologic printr-o preocupareconstantă şi veche pentru perfecţionarea mijloacelorgândirii obiectului său.
Înultimul timp, această preocupare este concentrată în cadrulteoriei şi sociologiei juridice.
Preocupări de definire ametodologiei juridice şi de analiză a metodelor cercetăriiştiinţifice a dreptului sunt prezente în literaturajuridică.[7]Aşa cum s-a reţinut într-un şir de lucrări,metodologia juridică, poate să apară ca o ştiinţădespre ştiinţa dreptului, care dezvăluie aspecte din cele maiimportante şi pasionante, cum ar fi: modul cum lucrează omul deştiinţă, regulile ştiinţei dreptului, caracterulsău.
În ce ne priveşte definim metodologiajuridică ca sistem al acelor factori de relativă invarianţăîntr-un număr suficient de mare de metode, factori ce au ca obiectraporturile, legăturile, relaţiile ce se stabilesc întrediferite metode în procesul cunoaşterii fenomenului juridic.[8]
Factorii derelativă invarianţă într-unnumăr suficient de mare de metode sunt în acest caz principiile,normele sau criteriile metodologice, ele formează conţinutulmetodologiei juridice.
Raporturile, legăturile,relaţiile ce se stabilesc între diferitele metode, fieînainte, fie în timpul, fie după încheierea actului decercetare ştiinţifică alcătuiesc obiectul metodologiei juridice. Acest obiect nu-l formeazădeci metodele în sine, ci raporturile multiple dintre acestea.
Întrucât metodelediferă ca grad de abstractizare, ca arie de aplicare, ca grad al precizieipe care o pot oferi cercetării ştiinţifice, se justificădezvoltarea unei metodologii juridice, ca un ansamblu de norme de selectare, decooperare şi apreciere a avantajelor şi, eventual, dezavantajuluiaplicării diverselor metode.
Este de remarcat şi faptul căanaliza sistemului metodelor de cercetare a fenomenului juridic nu se vreaîn nici un fel un “clasament valoric”, în sensul că nu poatefi absolutizată valoarea uneia în raport cu alta. Totodatătrebuie combătut extremismul metodologic. Se impune o strânsăcolaborare, o combinare a metodelor de cercetare întrucât fiecareare vocaţia de a sesiza universalul.[9]Metodele cercetării ştiinţifice juridiceA. Metoda logică
Cunoaştereape cale deductivă pleacă şi în drept de la premisa cănu se poate dovedi deductiv nimic decât pornind de la principiianterioare. Există pentru deducţie un anankestenai – inducţia, şi prin urmare,experienţa.
Conceptele matematice – scrie Wundt– rezultă din raportul abstract ale formelor intuiţiei şi reducîntotdeauna la elementele de ceamai simplă formă intuitivă. Jurisprudenţa scoate scoate conceptele ei din relaţiile cele mai complicateale comerţului uman şi ale comportamentului arbitrar. Astfelmatematic este după natura problemei cea mai simplă din toateştiinţele, iar jurisprudenţa, cea mai complicată.
Deducţia în drepteste în întregime dominată de silogismele de subsumare. Nuîntâmplător, Ath. Jojaconsideră că “tehnica juridică şi retorica sunt o altăobârşie a logicii”.
S-a discutat îndelung înlegătură cu existenţa logicii juridice ca o logicăraţională. În literatura de specialitate din ţaranoastră, puntctul de vedere asupra poziţieilogicii în sistemul ştiinţelor logicii juridice, însistemul ştiinţelor logicii au diferit. Astfel, profesorul GheorgheEnescu consideră că există o logică judiciară încadrul logicilor normative, iar profesorul Petru Botezat recunoaşteaportul dreptului la construirea teoriei argumentării. În general seare în vedere utilizarea regulilor în activitatea practică derealizare a dreptului (logica juridică) şi mai puţin ca undomeniu distinct de aplicare a logicii în procesul specific decunoaştere juridică, ca o dialectică a gândirii juridice,a logicii actului de creaţie în drept.
Indiferent de poziţiileexprimate considerăm că principiile logicii formale nu se transpun mutais mutandis îndomeniul juridic. Elecapătă o expresie specifică în drept. Exprimând oasemenea calitate, Kalimowski, defineşte astfellogica juridică: “ Studiul gândirii juridice discursive întoată întinderea acestuia adică în toate operaţiileei intelectuale pe care le efectuează în elaborarea, interpretareaşi aplicarea dreptului (G. Kalimowski, De la specificite de la logique citatde Gh. Mihai “Elemente constructive de argumentare juridică, AcademiaBucureşti, 1982, p. 21)
Având în vederemodul în care acţionează norma juridică asupracomportamentului uman (prin impunerea unei conduite – a face sau a nu face ceva– prin permiterea unei conduite, prin recomandare sau prin stimulare unui gende conduită, din punct de vedere al logicii deontice,s-ar putea formula următoarea schemă deonticăa funcţionării normei:conţinut
– variabilăindivizibilă pentru agentul acţiunii;
– variabilăpropoziţională pentru caracterul acţiunii;
– variabilăpropoziţională pentru caracterul condiţiilor;
– un factor deontic.
– permis = P
–
1. în condiţiile c este: interzis = I
– obligatoriu =O agentului
– recomandat = R
– stimulat = S
a să întreprindăacţiunea…. P.
Schemă concepută de Gh von Wright în:Normă şi acţiune
Aplicaţiile logicii nu potrămâne doar la nivelul logicii deontice.Aşa cum se subliniază într-o lucrare relativ recentă: “…fără a respinge câtuşi de puţin cuceririle logicii deontice şi importanţa practică a acestorcuceriri într-o mai umană comcretizare anobilelor idei ale justiţiei considerăm că teoriaargumentării se poate construi ca parte a logicii juridice…” (Gh. Mihai “Elemente constructive de argumentarejuridică)
Încă laînceputul secolului se consideră că pentru a interpreta dreptulsau pentru a construi un sistem de cunoştinţe bazat pe categoriişi concepţii funcţionale, trebuie să se aplice metodaclasică a jurisconsulţilor. “ această metodă – noteazăLarnande – se compune din inducţie şideducţie şi constituie în mod esenţial din cercetărice trebuie efectuate asupra constituţiilor, a acordurilor, a legilor,precum şi a deciziilor juridice şi a practicii ”. Ulterior,utilizarea instrumentelor logice a privit nu numai analiza construcţieitehnice a dreptului – cea care pune în lumină virtuţile,teoretice ale unui sistem de drept — , dar şi finalităţile pecare le urmăreşte şi valorii pe care le ocroteşte sistemulrespectiv. Această extindere a întrebuinţării metodei alegat-o mai strâns de celelalte metode, a implicat-o în“defrişarea” unor zone de cunoaştere ignorate până atunci.Referindu-ne la principalele metodeale cercetării juridice menţionăm în primul rândmetoda logică.
În cercetarea dreptului, a fenomenului juridicatât de complex, Teoria dreptului, toate ştiinţele juridice sefolosesc de categoriile, raţionamentele logice. Făcândabstracţie de ceea ce nu este esenţial, întâmplătorîn existenţa dreptului, teoria caută să dezvăluie, folosindu-sede metoda logică, ceea ce este esenţial, caracteristic, pentru drept.De importanţa aplicării Logicii în cercetarea fenomenuluijuridic vorbeşte însăşi faptul că s-a conturat ca odisciplină aparte logica juridică.[10]
Dreptul este oştiinţă nu exclusiv – deductivă. Atât înconstrucţiile sale teoretice, cât şi în practica juridică, necesitateaargumentării se prezintă ca o cerinţă sine qua non ( de la sine ).Cunoaşterea pe cale deductivă pleacă şi în drept dela premisa, că nu se poate dovedi deductiv nimic de cât pornind dela principii anterioare.
Metoda logică este delargă utilitate în orice act de gândireştiinţifică. În drept ea este o totalitate de procedeeşi operaţiuni metodologice şi gnoseologice specifice, prin carese creează posibilitatea surprinderii structurii şi dinamiciiraporturilor necesare între diferite componente ale sistemului juridic alunei societăţi.
Ca ştiinţăeminamente sistematică, dreptul se apropie considerabil dematematică, astfel că cineva a putut defini dreptul ca o“matematică a ştiinţelor sociale”. O asemenea apropiere esteposibilă datorită caracterului pregnant logic al dreptului.
Obiectul lor fiind deosebit,matematica şi dreptul au puncte comune sub aspectul formei, deducânddin necesitatea stringentă a formei şi formării ipotezelor. Onormă procedurală de drept obligă pe acela care face oafirmaţie în faţa instanţei s-o dovedească, stabilindşi reguli ce alcătuiesc tehnica dovezii.
Dacă ştiinţaînseamnă folosirea sistematică a puterii intelectuale umanepentru producerea cunoaşterii, ştiinţa dreptului îşipropune să expună tematic şi să analizeze logic dreptul,în aşa fel încât acesta – ca actor de “ programare ” alibertăţii de acţiune a oamenilor – să constituie un totcoerent, care să nu contrazică prin contradicţii anterioare.
Juristului – omului deştiinţă şi practicianului – îi este necesar şiutil întregul aparat al logicii. Am putea chiar afirma căexistă o adevărată pasiune de drept pentru conceptele logiciiformale. Aceasta se explică prin simplitatea rezolvării problemelorde gândire sau celor de practică, se crede adesea că estesuficient să stăpâneşti formele şi perceptelegândirii logice pentru ca succesul să fie asigurat.B. Metoda istorică
Potrivitmetodei istorice ştiinţele juridice cercetează dreptul înperspectiva şi evoluţia sa istorică, de-a lungul diferitelororânduiri sociale, ele analizează esenţa, forma şifuncţiile dreptului raportate la etapa istorică pe care o străbateo societate, ştiut fiind că instituţiile juridice poartă peceteatransformărilor istorice ale poporului şi ţării respective.
Metoda istorică seîmpleteşte strâns cu istoria dezvoltării sociale. Pentrujurişti este extrem de importantă dezvoltarea sensului evenimentelortrecute. În fiecare lege sunt sintetizate necesităţi reale alevieţii, se exprimă o anumită stare a moravurilor. Pentru acestmotiv, cunoaşterea reglementărilor şi formelor de drept, costituie un important document şi pentru istorie.
Legea celor 12 Table, care a rezistat –cu mici modificări – timp de peste zece secole, vastă operălegislativă a lui Iustinian (Codul, Digestele, Institutele, Novelele), Codul lui Manu în India etc., sunt monumente juridice, darîn egală măsură, acestea dau dovadă evoluţieiistorice.
În îndelungata istorie apoporului nostru, formele dreptului vechi fac spiritul umanist al setei dedreptate şi adevăr care au caracterizat acest popor – urmaşiicelor mai drepţi şi mai viteji dintre traci, cum îicaracterizează Herodot pe geto-daci.
În constituţia poporului(şi în cercetările de istorie), legea ţării sauobiceiului pământului erau socotite ca un “ drept vechi ”, odatină din bătrâni, provenind din timpuri “ de dinainte “, dela formarea ţării sau mai încolo. Mai târziu îndreptul feudal scris (Pravila lui Vasile Lupu, Pravila lui Matei Basarab etc.),sunt cuprinse noi reglementări, care oglindesc schimbările petrecuteîn viaţa economică, politică, culturală aţărilor române.[11]
În general dreptul urmeazăfirul evoluţiei sociale, în el reflectându-se niveluldezvoltării culturale a unei societăţi. Valoarea creaţieijuridice a diferitor popoare şi din diferite epoci istorice seintegrează în mod nemijlocit în cultura poporului şiepocii respective, contribuie şi, în acelaşi timp, de nivelulacestei culturi.
Pentru cunoaşterea sistemelor dedrept sunt extrem de utile juristului concluziile istoricului, aşa cumşi istoricii trebuie să se aplece asupra documentului juridic. Oriceistorie trebuie să-şi propună ca scop aflarea şi dovedireaadevărului în faptele omeneşti. Ideea dreptului străbatede la un capăt la altul istoria.
Viaţa lăuntrică apopoarelor nu poate fi bine înţeleasă fără cercetareaaşezămintelor lor, care se întemeiază pe reglementărişi raporturi juridice, astfel că un mare istoric francez a pututconchide: “ Orice jurisconsult trebuie să fie istoric şi fiecareistoric trebuie să fie jurisconsult ”. Pentru că “ ce sunt toate frământărilepopoarelor – continua Xenopol — decât năzuinţa de a realizaideea dreptului sau de a apăra această idee atât înrelaţiile dintre popoare, cât şi în acele dintre claselesociale ” .
Istoria cuprinde toate genurile demanifestări, deci şi pe cele juridice. Ca ştiinţă, eaeste un mod de explicare a lumii (anume, a modului succesiv), iar aceastăexplicaţie o realizează utilizând metoda interferenţei,prin care se urmăreşte să se stabilească adevăruriindividuale, dinainte cunoscute.
Apelând la istorie, dreptulîşi află condiţiile ce-i pot descifra ascendenţa;cunoscând formele suprapuse de drept, istoria îşi procurăstatornice modalităţi de atestare documentară. Teoriagenerală a dreptului şi ştiinţele particulare(ştiinţe juridice de ramură), abordează de fiecaredată dimensiunea istorică a conceptelor şi categoriilor cu careoperează. Astfel, plecând de la datele pe care le oferăistoria, în cercetarea marilor instituţii juridice ştiinţadreptului, constatând vechimea lor, le urmăreşte evoluţia,configuraţia, funcţiile etc. Teoria dreptului operează cucategoria de tip a dreptului, cu cea de bazin de civilizaţiejuridică, plecând de la datele de cunoaştere oferite deştiinţa istoriei.
Originea şi apariţia statuluinu pot fi studiate fără să se pornească de la punctele devedere afirmate în istorie. Uneori pe baza unor date istorice serealizează reconstituirea fizionomiei unor instituţii ale dreptului,acţiune ce permite o analiză retrospectivă cu largiimplicaţii în înţelegerea poziţiei respectivelorinstituţii în dreptul actual.C. Metoda comparativă
Logicadefineşte comparaţia ca pe o operaţie ce urmăreşteconstatarea unor elemente identice sau divergente la două fenomene.Compararea sistemelor de drept ale diverselor state, a trăsăturilorramurilor, instituţiilor şi normelor acestora s-a dovedit extrem defructuoasă în procesul metodologic de studiere a fenomenuluijuridic.
Această acţiune a determinatchiar în unele sisteme de învăţământ juridicrecunoaşterea existenţei unei ramuri ştiinţifice – ştiinţadreptului comparat. Extinderea metodei dreptului comparat esteimpusă azi în mod esenţial de sporirea fără precedenta legăturilor statelor, de creşterea volumului contractelor economiceşi sociale, urmare a amplificării interdependenţelor înplanul dezvoltării economice şi culturale a ţărilor lumii.Această realitate incontestabilă a zilelor noastre aduce înprim plan necesitatea cunoaşterii diverselor sisteme naţionale dedrept.[12]
În forma sa embrionară,concepţia asupra necesităţii dreptului comparat apare laînceputul sec. XX, când se avansează şi primele teze aleunei forme metodologice universale de studiere a dreptului. Încontinuare, literatura juridică s-a îmbogăţit sensibil culucrări ce au pus bazele nu numai, unei metode a dreptului comparat, cichiar a ştiinţei autonome a dreptului comparat.[13]
Ştiinţadreptului comparat a fixat deja anumite reguli, care prezintă utilizareametodei comparative în drept. Observarea riguroasă a acestor reguliasigură succesul metodei, conferindu-i caracterul ştiinţificindispensabil.
1. Primaregulăa metodei impune a compara numaiceea ce este comparabil. În cadrul acestei reguli va trebui să seconstate, mai întâi, dacă sistemele comparate aparţinaceluiaşi tip istoric de drept sau aparţin unor sisteme istorice dedrept diferite. Dacă sistemele de drept din care fac parteinstituţiile comparate sunt – ideologic vorbind – antagoniste, esteevident că procedeul comparaţiei nu poate fi relevat decât subaspectul stabilirii diferenţelor.
Iată,spre exemplu, dacă am dori să comparăm reglementareainstituţiei proprietăţii în familia dreptuluiromano-germanic (din care face parte sistemul nostru de drept) şi familiadreptului musulman, vom utiliza analiza de contrast (comparaţiecontrastantă). Instituţiile fiind evident deosebite, nu va firealizată o juxtapunere a acestora, iar rezultatele vor fi prea puţinaccentuate. Spre exemplu, în dreptul musulman se afla teoriateocratică, potrivit căreia întregul pământaparţine lui Alah şi trimisul său Mahomed. Proprietarul suprem al pământuluiislamic este Califul – reprezentant şi continuator al profetului.[14]
Proprietatea este permanentă, neexistând instituţia prescripţiei.Modurile de dobândire a proprietăţii sunt, de asemeneadeosebite, deosebite de cele din dreptul romano-germanic. Diferenţelesensibile există şi în legătură cu figurajuridică a altor instituţii. Spre exemplu, dreptul musulmanreglementează întru-n mod aparte instituţiacăsătoriei. Dacă doctrina consideră de origine divină,dreptul musulman o trece în rândul tranzacţiilor civile (uncontract făcut în vederea “dreptului de a te bucura de o femeie”,drept recunoscut, evident, numai bărbatului). Condiţiile devaliditate ale contractului sunt:
· Consimţământulpărinţilor;
· Prezenţaa doi martori;
· Constituireaunei date ( zestre );
· Absenţaoricărui impediment ( dificultăţi ).
Logodna esteun uzaj constant, fiind un preludiu al căsătoriei, constând dindeclaraţia pretendentului şi datinile privind încheiereaşi desfacerea căsătoriei.
Asemenea date, pe care lefurnizează studiul comparatist sunt de natură a aduce informaţiipreţioase în legătură cu reglementările din sistemede drept diferite, chiar dacă nu vor putea fi sesizate similitudini saujuxtapuneri de reglementări între instituţia din sistemulnostru legal şi cele din sistemul susnumit.
2. O altă regulă a metodeicomparative obligă să se considere termenii supuşicomparaţiei în conexiunile lor reale, în contextul social,politic, cultural din care au rezultat. De aici, necesitatea ca înprocesul de comparare să se plece de la cunoaşterea principiilor dedrept şi regularităţiilor care comanndă sistemele de drept comparate.
Luareaîn discuţie a principiilor – pe lângă comparareainstituţiei şi normelor – se impune pentru a măripotenţialul ştiinţific al cercetării comparate şipentru a preveni un eventual fragmentarism empiric.
3. Trebuie cercetat apoi sistemul izvoarelor dreptului, careoferă imaginea poziţiei diferite a formelor de exprimare a dreptului(legi, cutume, precedente judiciare) de la un sistem juridic la altul.
“Comparatismul care dovedeşte să stabileascăacel comparandum, care este norma aplicabilăîn mod real, va trebui să ţină seama de ierarhia acestorizvoare, de raporturile reale de forţă juridică dintre ele, demodul în care se completează reciproc.”[15]
4. În sfârşit, în aprecierea termenului de comparat seţine seama nu numai de sensul iniţial al normei, ci şi deevoluţia acestuia în timp, în procesul aplicării normei.În acest proces – şi mai ales când textulsupravieţuieşte unor perioade social istorice diferite, formainiţială a regulii de conduită poate evoluaîntr-atât, încât sensul normei apare complet diferit.
Comparatismulva trebui în acest caz să apeleze la literatura de specialitate,să cerceteze starea moravurilor şi influenţa tradiţiilor.
Funcţiiledreptului comparat nu pot fi disociate de funcţiile generale ale Teorieidreptului (cognitivă, critică, practic-aplicativă).Comparaţia ajută esenţial la construirea tipologiilor juridiceşi clasificărilor, în procesul de legiferare, metodacomparativă are, de asemenea, oimportanţă majoră, ea furnizând informaţiipreţioase legiuitorului, în legătură cureglementările cuprinse în alte sisteme de drept sau îndocumente juridice internaţionale.[16]Prin studiul comparat al diferitelor instituţii juridice naţionale sedesprind factorii se determină atât trăsăturile lor comunecât şi cele specifice. Combătând în principiupreluarea mecanică a unor instituţii şi reglementărijuridice dintr-o ţară la alta, ca şi considerarea unora dreptmodele de urmat în alte ţări, metoda comparată aratăcalea realistă de folosire a experienţei legislative şijuridice, îmbogăţirea reciprocă a sistemelor juridice dindiferite ţări ştiut fiindcă orice reglementarejuridică trebuie să izvorască şi să răspundăîn primul rând nevoilor naţionale, specificului şiparticularităţilor ţării respective, iar pentrugăsirea soluţiilor optime va studia, evident şi, experienţaaltor sisteme de drept.
Importanţadeosebită a metodei comparate este dată şi de crearea uneiramuri distincte în sistemul ştiinţelor juridice dreptul comparat (ştiinţadreptului comparat), de crearea în numeroase ţări a unorcatedre şi instituţii de drept comparat, inclusiv a unorinstituţii internaţionale cum este Academia Internaţională de Drept Comparat cu sediul laParis.
D. Metoda sociologică[17]
Metodasociologică, reprezintă o direcţie de cercetare cu reale foloasepentru cunoaşterea realităţii juridice.
Existenţadreptului este intim legată de viaţa socială. S-ar putea spunecă această legătură se cristalizează înraporturi mai directe decât celea ale moralei, spre exemplu, toatefenomenele juridice sunt fenomene sociale (evident, nu toate fenomenele socialesunt fenomene juridice). Dacă moralitatea nu poate fi nici eadetaşată de cadrul social în schimb ea nu se sprijină pe “agenţi”specializaţi spre a o apăra, iarexerciţiul său poate fi la fel de bine individual, cât şicolectiv.
Dreptul,dimpotrivă, oricare ar fi formele şi genurile sale, este totdeaunafondat pe recunoaşterea colectivă fără de care nu s-arputea stabili acea corespondenţă între obligaţiile unoraşi pretenţiile altora. Cu alte cuvinte dreptul este social prinvocaţie şi prin conţinut.
Juriştiiau privit dintotdeauna instrumentul lor de lucru –legea ca pe o realitate cu o incontestabilăîncărcătură social-umană (“iubi societasibi jus” – spuneauromanii). Preocupări în direcţia stabilirii legăturiidreptului cu mediul înconjurător întâlnim din cele maivechi timpuri. Şi Aristotel şi Platon,Cicero, Hobbes, Hugo Groţius etc. Au fostpreocupaţi de a stabili o posibilă corespondenţă a legilorîn lumea înconjurătoare. Montesquieu concepea chiar “ spiritullegilor ” în relaţiile dintre oameni şi dintre aceştea şi mediul înconjurător,definind legile ca raporturi necesare decurgând din natura lucrurilor.
Cu toateacestea, nu se poate vorbi despre o metodă sociologică înstudiul dreptului de la începutul acestui secol. Sociologia ca atare,îşi leagă începuturile de mijlocul secolului trecut. Caştiinţă a societăţii, a formelor decoexistenţă socială, sociologia debutează prin a afişaserioase rezerve faţă de ştiinţa dreptului.
Întâlnireadintre sociologie şi drept s-a petrecut în condiţiile încare, la o sută de ani de al apariţia, la 1804, a Codului civilfrancez s-a constatat o anumită rămânere în urmă alegilor faţă de evoluţia societăţii, o anumită“întârziere culturală” a dreptului. Aceasta nu mai putea daîntotdeauna soluţii operative aspectelor noi pe care viaţa leridica. Dreptul se afla “în întârziere faţă defapte”, el începea să-şi dezvăluie limitele.
Seapelează şi la sociologie, cercetându-se, dincolo de hotarele –sacre până atunci – ale normei juridice, mediu social carecondiţionează dreptul. Sociologia aduce o viziune nouă asupradreptului – definindu-l ca un fapt social – şi încearcă săresistematizeze sursele evoluţiei şi influenţei dreptului asuprasocietăţii, oferind ştiinţelor juridice o metodăraţională de studiere a fenomenului social.[18]
Sociologii aurecunoscut în preocupările străvechi ale dreptului elementeimportante de sociologie juridică. Ei au constatat, astfel, că dintretoate fenomenele sociale (spirituale, morale, religioase etc.) fenomenuljuridic se impune cu precădere ca fiind cel mai caracteristic din punct devedere social.
Făcândeforturi pentru a ieşi din tiparele pozitivismului, ştiinţadreptului acordă la rându-i, o tot mai mare atenţiecercetării legăturii dreptului cu mediul exterior.Întrebările juriştilor bazate pe “quidjuris” şi cele ale sociologilor bazate pe “quid facti” începsă-şi găsească temeiuri de apropiere.
Specialistulîn drept public, profesorul francez Maurice Haurion remarca faptul că “ puţina sociologie teîndepărtează de drept, iar multa sociologie te readuce la el”.În replică, sociologul francez – jurist la origine – George Gurvitch completa (peste timp) “puţin drept teîndepărtează de sociologie, iar mai mult drept te readuce laea”.
Cel care punebazele cercetării sociologice a dreptului este juristul german Eugen Erlich prin lucrarea sa “ Bazele sociologiei dreptului ”,apărută în 1913.
Erlich, adept al “liberului drept”fundamentează necesitatea unei cercetări mai cuprinzătoare arealităţii juridice, care nu se poate reduce la stadiul normelor şiinstituţiilor juridice, fiind necesare cercetări în planvertical, în adâncime pentru a se pune în evidenţă“dreptul viu”.
Încontinuare cercetarea sociologică juridică ia amploare, contribuindla aceasta atât sociologi de renume cum ar fi: G.Trade,Max Weber, Georg Simmel ş. a., cât şi jurişti binecunoscuţi, spre exemplu Rudolf Stammler, Renato Treves, Jean Carbonier etc.
Cercetărilesociologice juridice dau o perspectivă nouă studiuluirealităţii juridice, ca realitate socială, verificândmodul în care societatea influenţează dreptul şisuportă, la rându-i influenţa din partea acestuia. Acelaşiobiect (dreptul) pe care ştiinţele juridice îl studiazădin interior, sociologia juridică a dreptului pune în luminăfaptul că între fenomenele sociale există unele care au uncaracter juridic deosebit – legile, activitatea jurisdicţională,activitatea administrativă, denumite uneori şi fenomene juridiceprimare, întrucât trăsătura lor evident juridică leface să se identifice cu dreptul în acelaşi timpînsă există şi fenomene juridice secundare, în careelementul juridic este mai puţin evident – responsabilitatea socială,statutul şi rolul individului etc., — deşi nu se poate afirma căacest element lipseşte cu desăvârşire.[19]
Cercetareasociologică juridică îmbrăţişeazăfără discriminări ambele forme de cuprindere a elementelor de juridicitate în fenomenele vieţii sociale. Prinmetode care-i rămân specifice (observaţia, sondajul de opinie,ancheta sociologică, chestionarul,interviul), sociologia juridică îmbrăţişeazăurmătoarele domenii:
– Domeniul creării dreptului;
– Domeniul cunoaşterii legilorde cătr