Noţiune de puterede stat si putere politică Introducere Categoria de putere, оn mod deosebit cea de putere politică, a constituit şi constituie obiectul de cercetare a tuturor disciplinelor teoretice cu caracter politic. Dreptul constituţional ca ştiinţă politică şi juridică оn acelaşi timp, nu numai că nu poate ocoli, dar nici nu poate fi imaginat fără acest mare capitol referitor la puterea politică la modul оn care aceasta ia naştere şi se realizează potrivit dispoziţiilor normative şi a tradiţiilor unui popor, ale unei societăţi. Numai că această ştiinţă nu cercetează оntreaga problematică a statului, a puterii politice оn general. Foarte multe probleme referitoare la stat sunt analizate de alte ramuri ale ştiinţelor politice, precum teoria generală a statului, istoria ideilor politice, filosofia politică, sociologia politică etc. Оn această lucrare ne-am propus ca obiectiv clarificarea conceptelor de putere politică statală, a elementelor şi funcţiilor sale, a structurii de stat şi formele de guvernare, a organizării conducerii societăţii potrivit principiilor separaţiei puterilor оn stat şi a analizei cвt mai complete a modului de organizare şi realizare a puterii оntr-un anume stat. Noţiunea de putere Оn sens sociologic şi aparent tautologic, puterea desemnează ansamblul sau sistemul relaţiilor de putere constituite оntr-o societate istoriceşte determinată, exprimвnd autoritatea pe care un individ sau un grup de indivizi o are asupra altora pentru realizarea unui scop comun, asumat de membrii colectivităţii sau impus acestora de către cei care exercită puterea.11 Această definiţie implică următoarele precizări: Puterea nu este o simplă posibilitate a omului оn raport cu lumea exterioară lui, ea nu este o simplă relaţie оntre om şi om, оntre om şi un obiect sau fenomen. O astfel de relaţie poate exprima, cel mult, putinţa omului de a оntreprinde ceva оn ambianţa sa, nu оnsă autoritatea lui оn raport cu alţii; Autoritatea exprimă atвt ideea de forţă, puterea de a comanda, de a dispune şi de a impune, cвt şi cadrul instituţional prin care această idee se materializează, se obiectivează; Puterea este un fenomen relaţional: dezvăluirea esenţei puterii nu este posibilă dacă facem abstracţie de subiectul puterii ( guvernanţii ), de obiectul ei ( guvernaţii ) şi de mijloacele sau metodele оntrebuinţate pentru realizarea puterii, adică de raportul existenţei оntre constrвngere şi convingere. Aşadar, puterea este o forţă care preexistă formelor de manifestare, ea este o energie socială оn stare latentă. “ Sesizarea ” puterii şi a esenţei ei devin posibile numai ca urmare a exteriorizării acesteia оntr-un cadru relaţional; Scopul puterii poate fi deliberat, asumat de către cei asupra cărora se exercită puterea sau dimpotrivă, unul impus, resimţit ca presiune exterioară, ca formă alienată a idealului social. După caz, scopul puterii asigură stabilitatea raportului dintre guvernanţi şi guvernaţi sau, dimpotrivă, determină sau оntreţine tensionarea lui. Оn fine, explică mijloacele la care recurge puterea pentru a se оnfăptui. El explică, de asemenea, starea existentă оn interiorul societăţii: complementaritatea dintre putere şi voinţa grupului sau neutralismul lor static şi potenţial exploziv: Оn general prin conceptul de putere se desemnează capacitatea de a impune propria voinţă ori de a o exercita faţă de alţii. Ca raport de dominaţie puterea se instituţionalizează mai оntвi оn familie (pater familias), оntr-o instituţie ori organizaţie (consilii de administraţie), оn şcoală (profesorul), оn societate (autorităţile puterii statale parlament-guvern etc.). Aşadar puterea este mijlocul prin care se menţine ordinea, intervine pentru a respecta proporţiile sociale, pentru asigurarea “binelui comun”. Iată de ce Alexandru Vlăhuţă оn “Gвnduri” scria că “adevărata măsură după care se judecă orice putere: cвt bine a adus pe lume, nu cвt zgomot a făcut”. Din punctul nostru de vedere, interesează puterea la nivelul macrosocial, acea putere care, оn exercitarea ei, se оntemeiază pe identificarea realităţilor, cunoaşterea şi promovarea unor valori şi ajutorul cetăţenilor care o acceptă şi recunosc оn vederea asigurării interesului general. Оn concepţia profesorului I. Deleanu “ puterea desemnează ansamblul său, sistemul relaţiilor de putere constituie оntr-o societate istoriceşte determinată, exprimвnd autoritatea pe care un individ sau un grup de indivizi o are asupra altora pentru realizarea unui scop comun, asumat de membrii colectivităţii sau impus acestora de către cei care exercită puterea ”. Cunoscutul autor francez G. Burdeau, prezenta puterea ca fiind “o forţă оn serviciul unei idei, o forţă născută din conştiinţa socială, destinată să conducă grupul оn căutarea “binelui comun” şi capabilă, la nevoie, de a impune membrilor atitudinea pe care ea o comandă”. Profesorul I. Deleanu surprinde următoarele aspecte legate de putere: Puterea reprezintă nu numai “ideea de forţă, puterea de a comanda, de a dispune şi de a impune”, dar şi “cadrul instituţional prin care această idee se materializează”; Puterea se exercită pentru realizarea unui scop comun ori pentru exercitarea unuia impus de guvernanţi. Scopul puterii aşadar, determină, ori statornicia relaţiei guvernanţi-guvernaţi sau dimpotrivă, оncordarea ori amplificarea acestuia. Оn funcţie de raportul оn care se află subiecţii puterii se explică şi mijloacele folosite pentru exercitarea ei; Aspectul social al puterii este determinat de faptul că puterea se exercită numai оn cadrul relaţiilor sociale “оn lipsa puterii societatea este un corp inert, ea este incapabilă să-şi satisfacă raţiunea de a fi”, puterea este deci “o condiţie a ordinii sociale şi a apropierii idealului comun, libertatea şi binele nu sunt posibile decвt оntr-o asemenea ordine”. Noţiune de putere politică Orice fapt social poate dobвndi semnificaţie politică. Fenomenul politic este o calitate care poate fi ataşat oricărui fapt social, dacă оnlăuntrul universului social dat acel fapt poate fi interpretat ca fiind politic. Aceasta nu оnseamnă, bineоnţeles, că totul este de domeniul politicului; оnseamnă, оnsă, că totul este susceptibil de politizare. Calitatea politică este deci acea dimensiune care se ataşează oricăror fapte, acte sau situaţii оn măsura оn care prin aceasta, se exprimă existenţa unui grup uman, relaţiile de autoritate şi de conformitate stabilite оn vederea unui scop comun. Nu există fapte sociale politice prin ele оnsele, independent deci de aprecierea lor ca atare. Există оnsă fapte politice “oficializate” оntrucвt sunt săvвrşite оntr-un cadru instituţionalizat (de exemplu alegerea sau revocarea deputaţilor, investirea guvernului de către parlament, dizolvarea parlamentului de către Preşedintele Republicii, suspendare din funcţie a Preşedintelui Republicii de către parlament). Aşa cum am arătat anterior, puterea este caracteristică oricărei colectivităţi umane. Rolul ei оn societate este argumentat prin lipsa conformităţii tuturor membrilor săi faţă de reguli şi legi. Puterea este cea care orientează societatea spre anumite scopuri, dirijează şi menţine starea de funcţionare a societăţii. Deci, puterea politică apare “cвnd comunitatea umană devine societate, cвnd cei care o alcătuiesc au conştiinţa de apartenenţă la acea colectivitate”. Procesul conştiinţei sociale a fost, fireşte, оndelungat şi extrem de anevoios. El s-a aflat mereu sub presiunea unei multitudini de factori materiali şi spirituali, interacţionвnd spre producerea aceluiaşi rezultat: formarea conştiinţei. Оncercarea de reducţiune sau fetişizare a unora dintre factorii care au declanşat şi оntreţinut procesul acestei deveniri, nu poate decвt fi expresia unei mărginiri deliberate sau accidentale. Aşadar, puterea şi societatea apar оmpreună, pentru că “fără puterea politică”, fără acea forţă de impulsie care generează mişcarea оn scopul căreia e angajat organismul social, societatea e un corp inert aproape de declinul ei”. (G. Burdeau).2 Potrivit aceluiaşi reputat autor francez formele puterii sunt clasificate оn forme “preetatice” şi forme “etatice”. Puterea aparţine оn cadrul formelor preetatice, grupului, o putere difuză, ori şefului sau unui grup minoritar (“puterea individualizată”), ţinвnd seama de calităţile sau meritele “şefului” de tradiţii sau obiceiuri etc. totdeauna оnsă temeiul obiectiv al puterii preetatice, indiferent de forma acesteia, rămвne existenţa comunitară şi confruntarea comunităţii cu mediul ambiant. Sacralizarea şi оncercarea de legitimare a puterii, detaşarea ei de funcţiile generale ale colectivităţii, marchează оnceputul cristalizării puterii şi al alienării acesteia. Statul оncă nu fusese “inventat”. necesitatea lui devenise stringentă. Autoritatea puterii nu se mai putea sprijini pe credinţe sau cutume. Era necesar un cadru instituţionalizat care, pe de-o parte, să legitimeze puterea iar pe de altă parte să-i asigure realizarea şi eficacitatea. Ansamblul articulat aş instituţiilor şi regulilor constituite оn acest scop desemnează statul, iar puterea astfel instituţionalizată este o putere etatică – puterea de stat. Statul este un concept şi o realitate, deşi, cum spunea Kelsen, “ca unitate nu poate fi văzut, nici auzit, nici pipăit”. Paradoxal, statul este o instituţie detestabilă, dar şi indispensabilă. Necesitatea statului se resimte atunci cвnd el nu există. Deci cristalizarea puterii, exercitarea ei ca formă normală de organizare a colectivităţilor stabilite pe un teritoriu, acea putere suverană considerată că reprezintă colectivitatea, apare odată cu statul. Teoriile cu privire la legitimitatea puterii au fost variate, funcţie şi de interesul urmărit de susţinătorii lor. Vom evoca şi noi succint aceste terorii. Desigur că originea divină a puterii a apărut pentru a justifica imposibilitatea оnţelegerii şi argumentării puterii. Deţinătorii puterii era Dumnezeu, оmpăratul Japoniei fiind numit “ fiul Soarelui ”. Teoria patriarhală justifică existenţa statului din familie, оn timp ce teoria patrimonială susţine că statul a luat fiinţă din dreptul de proprietate asupra pămвntului. Teoria contractualistă, susţinută mai ales de J.J. Russeau, T. Hobbes şi J. Locke motivează existenţa statului şi a puterii sale printr-un “pact de nesupunere” a celor mulţi faţă de rege, care le garantează un minim de libertate. Teoria violenţei susţine că statul este rezultatul unui impuls din afară, al “cultului forţei” şi al “spaţiului vital”. Teoria juridică a statului-naţiune” susţine că statul este personificarea juridică a unei naţiuni. Susţinătorii acestei teorii (Einstein, Carre de Malberg, Jellinek, Laband) reţin diferiţi factori pentru definirea unei naţiuni. Astfel, concepţia germană insistă pe factorii materiali şi spirituali, concepţia franceză reţine elementele subiective (sentimentele spirituale ce leagă membrii colectivităţii, dorinţa de a trăi оmpreună). Această teorie a fost infirmată de realitatea istorică. Оn Italia şi Germania naţiunea a precedat formarea statului, iar оn SUA statul a luat fiinţă оnaintea naţiunii. Marx a făcut critica Statului, definit ca “domnie a competenţei” şi care “realizează interesul general dincolo de contradicţiile sistemului nevoilor, transformвnd individul оn cetăţean”. Statul este de fapt “un produs al clasei dominante economic şi care justifică dominaţia prin autoritatea legilor şi a sistemului politic – (“critica filozofiei dreptului” – a lui Hegel). Se confundă astfel statul cu realitatea sa istorică, statul cu puterea politică ori guvernamentală, ignorвndu-se eforturile făcute de J.J. Russeau pentru a defini politic natura regimului democratic”. Teoria sociologică susţinută de Jean Duguit, afirmă că de fapt statul “este un fapt istoric, grupul impunвndu-şi voinţa sa celorlalţi membri ai societăţii”. Se reliefează astfel оn prim plan “puterea materială a statului”, “forţa sa irezistibilă de constrвngere”. Оn legătură cu caracterul puterii de stat (ale puterii publice) opiniile sunt variate, o deosebire esenţială relevвndu-se оntre cele marxiste şi cele nemarxiste. Dar după cum vom vedea, unele trăsături sunt reţinute de ambele categorii de doctrine, cum este, de exemplu, caracterul politic (pentru aceasta fiind folosite aceleaşi argumente sau argumente deosebite), iar altele sunt remarcate fie numai оn doctrina occidentală nemarxistă (şi sunt reţinute pentru democraţiile de aici), fie numai de cea marxistă. Caracterele puterii de stat reţinute de majoritatea specialiştilor marxişti şi nemarxişti sunt: Politic Putere investită cu forţă de constrвngere materială; Organizat Suveranitate La aceasta marxiştii adaugă caracterul unitar, iar unii autori occidentali enumără şi alte caractere, precum: Caracterul civil; Caracterul temporar; Putere de superpoziţie şi de centralizare. Juriştii marxişti reţin unele caractere care – zic ei – sunt оntrunite numai de puterile statale şi anume: Democratic; Creator; Progresist. Puterea de stat este o putere politică Este o caracteristică a puterii de stat argumentată оn mod diferit оn gвndirea marxistă faţă de cea nemarxistă. Pentru Marx şi discipolii săi, esenţa politicii trebuie căutată оn lupta de clasă, оn doctrina lor baza economică a societăţii determinвnd оntreaga suprastructură, deci, şi puterea de stat, care este o putere de clasă, aparţinătoare aceleia care, fiind deţinătoarea principalelor mijloace de producţie, este, ca efect al acestui fapt, şi deţin puterea de stat. Deci, cвnd marxiştii spun că puterea de stat este o putere politică, se referă la caracterul ei de clasă, la faptul că ea aparţine numai unei clase şi este utilizată оn general pentru realizarea unor interese specifice, pentru atingerea unor scopuri legate de menirea istorică a unei clase. Şi totuşi, оn concepţia fondatorilor marxismului, orice putere politică de tip “ expoatator ” are şi unele sarcini general-umane, dincolo de cele de clasă, precum cele referitoare la menţinerea echilibrului intern, apărarea patriei etc.3 Reţinвnd caracterul politic al puterii de stat, unii gвnditori occidentali aduc argumente diferite faţă de marxişti. Astfel Harion şi J. Giequel susţin că puterea de stat este o putere politică deoarece: Statul este un arbitru, alegвnd оntre diverse opţiuni (mai ales оn occident, prin acţiunea grupurilor de presiune); Puterea nu mai este de natură patrimonială ca оn evul mediu, cвnd se făcea o confuzie оntre patrimoniul statului şi patrimoniul privat, autoritatea statului fiind o autoritate directă (personală); Sancţiunile pronunţate оn numele statului sunt sancţiuni directe privind persoana şi deosebindu-se astfel de cele patrimoniale specifice societăţii revolute. Sau оn concepţia altor autori, caracterul politic al puterii de stat este determinat de existenţa deosebirilor dintre guvernanţi şi guvernaţi, idee ce reiese din concepţia fondatorilor dreptului constituţional clasic francez. Puterea de stat este oficială Puterea de stat este oficială. Aceasta оnseamnă că puterea de stat este legitimă. Legitimitatea ei se traduce prin faptul instaurării democratice pe calea alegerilor (vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat) sau forma nedemocratică a folosirii forţei, violenţei pe calea revoluţiilor, insurecţiilor. Oficialitatea puterii statale presupune de asemenea, continuitatea şi permanenţa acesteia, este ştiut că guvernarea trebuie să fie permanentă, altfel societatea suferă şi generează haos. Ca putere oficială, chiar dacă este formată din reprezentanţii unui grup ori ai anumitor partide (alegerile sunt cele care decid), puterea de stat se exercită pentru оntreaga societate, conduce toată societatea. Оn opinia domnului profesor Ion Deleanu, premisa şi totodată mijlocul puterii de stat de a se valoriza ca factor de comandă socială sunt crearea şi aplicarea normelor juridice. O considerabilă parte a relaţiilor sociale devin astfel relaţii juridice, al căror conţinut se exprimă prin drepturile şi obligaţiile, juridiceşte consacrate şi garantate, ce revin participanţilor la aceste relaţii. Opţiunea politică devine acum dirijare statală şi juridică, aflată sub semnul virtualităţii constrвngerii juridice. Deşi normele juridice nu asanează totalitatea normelor şi relaţiilor politice sau de altă natură existente оn spaţiul social – acest lucru nefiind de altfel posibil şi nici necesar – prin funcţiile pe care le оndeplinesc – şi оnainte de toate prin postularea preeminenţei intereselor generale -, normele juridice subordonează toate celelalte norme sociale, le polarizează оn jurul anumitor valori specifice societăţii, astfel оncвt, оn cele din urmă, оntregul sistem normativ al societăţii poartă pecetea unora şi aceloraşi interese. Desigur că puterea de stat – ca ansamblu unitar al instituţiilor şi relaţiilor de putere reglementate juridic – nu poate să acopere şi nici nu absoarbe multitudinea şi diversitatea instituţiior şi raporturilor de putere existente оn societate (corpul electoral, partidele politice, sindicate, alte organizaţii, grupuri de presiune, organizaţii religioase). Dimensiunea puterii оn societate, sub diferitele ei forme (puterea instituţională, puterea partidelor, a sindicatelor, a grupurilor de presiune, mass-mediei etc.) şi interacţiunea dintre factorii ei constituie o condiţie esenţială de echilibru şi eficacitate la nivel social, precum şi premisa decisivă a unui regim autentic democratic. Puterea de stat şi societatea se află оntr-o relaţie de influenţă reciprocă. Dacă puterea de stat se realizează ca autoritate оn societate şi faţă de ea, societatea acţionează de asemenea asupra puterii de stat. Astfel: orice societate оşi polarizează interesele generale оn jurul unor valori pe care puterea de stat, sub aspectul esenţei ei, a modului ei de organizare şi de exercitare, nu le poate ignora (de exemplu ideologia democratică, liberală şi pluralistă); ansamblul relaţiilor economice ale societăţii, inclusiv relaţiile de proprietate, influenţează de asemenea organizarea puterii de stat şi funcţiile ei (de exemplu, economia liberală, comparativ cu cea socialistă); circumstanţele istorice şi tradiţiile (bunăoară, constituirea unor state оn procesul decolonizării, tradiţiile monarhice sau republicane) prefigurează puterea şi apoi contribuie la cristalizarea ei; factorul internaţional exercită şi el o presiune considerabilă asupra puterii de stat (de exemplu, constituirea zonelor de influenţă la Ialta, оn 1945); оn fine, psihologia individuală şi colectivă оndeplineşte un rol important оn procesul organizării puterii şi al stabilirii funcţiilor şi metodelor ei de exercitare. Aşadar societatea acţionează asupra puterii de stat prin intermediul factorilor ideologici, economici, politici, internaţionali etc., realizвndu-se astfel un original şi permanent circuit feed-back оntre puterea de stat şi societate. Puterea de stat este investită cu putere de constrвngere materială Statul a fost şi este conceput ca un sistem de organizaţii care, urmărind realizarea unor funcţii la nivelul societăţii, poate şi trebuie să utilizeze “forţa” оn acest scop. Vorbind de caracteristicile puterii de stat, D. Negulescu cita pe Jhering, care оn “Der zweek im Recht” arăta că statul este o putere superioară tuturor voinţelor ce se găsesc pe teritoriul său. Această putere este şi trebuie să fie – pentru ca să avem un stat – o putere materială superioară oricărei alte puteri existвnd pe un teritoriu determinat. Statul nu poate fi conceput оn afara puterii de comandă, оn afara puterii de constrвngere. “Lipsa puterii materiale (Macht) este păcatul mortal al statului – preciza Jhering. “Popoarele au suportat – continuă el – cea mai rea folosinţă a puterii de stat, biciul lui Atila şi nebunia unor оmpăraţi romani; ele au sărbătorit ca pe nişte eroi adevăraţi tirani, la picioarele cărora oamenii se prosternau оn pulbere. Chiar оn starea de delir, despotismul rămвne o formă de stat, pe cвtă vreme anarhia nu; ea este neputinţa puterii publice, este o stare antisocială, descompunerea, destrămarea societăţii”. Argumentarea necesităţii existenţei unui aparat оnzestrat cu “forţa materială de constrвngere” оn societate este diferită оn gвndirea marxistă, faţă de cea nemarxistă, celei dintвi fiindu-i specifică o poziţie ce rezultă din caracterul de clasă atribuit puterii de stat. Astfel, potrivit concepţiei marxiste, dacă statul prin esenţa lui este aparatul minorităţii şi apără interesele minoritare, dominanţi fiind оndreptat оmpotriva celor mulţi, el nu poate exista altfel decвt prin organizarea unui sistem specializat de organe care să impună voinţă clasei dominante, să asigure prin forţă aplicarea legilor ce nu exprimă voinţa generală. Оn doctrina socialistă ideea aceasta a fost nuanţată оn ultimele decenii, susţinвndu-se că оn statele de acest tip recurgerea la forţă constituie ultima raţio, sfera constrвngerii statale оngustвndu-se treptat, statul transformвndu-se оntr-un stat al оntregului popor, unde dictatura este оnlocuită cu autoconducerea societăţii. Оn ceea ce priveşte doctrinele nemarxiste, aici explicaţiile necesităţii unei forţe de constrвngere materială sunt mult mai variate mai nuanţate. Astfel, unii specialişti, vorbind de guvernanţi şi guvernaţi au demonstrat necesitatea acesteia plecвnd de la sfera largă a celora ce trebuie să se supună ordinelor guvernanţilor. Cei mai mulţi, оnsă, au argumentat necesitatea unui aparat de constrвngere pentru apărarea ordinii sociale, a intereselor comunităţii оn ansamblul ei. Se arată că puterea de stat deţine monopolul constrвngerii materiale, fără a atribui nici o semnificaţie sau caracter de clasă acesteia. Constrвngerea apare astfel necesară pentru apărarea valorilor оntregii societăţi, a vieţii, a sănătăţii, libertăţii şi averii tuturor. Оn legătură cu necesitatea forţei de constrвngere, оn literatura de specialitate s-a subliniat “că statul nu a existat оn sensul modern al cuvвntului, decвt оn momentul оn care a concentrat оn mвinile sale оntreaga putere de constrвngere materială”, că “оn anumite privinţe esenţialul puterii rezidă оn acest monopol al constrвngerii materiale оn care statul оnsuşi nu este decвt o formă vidă de sens”. Puterea de stat are caracter organizat Privită prin prisma necesităţilor care i-au determinat apariţia, ca şi prin prisma funcţiilor ce le are de оndeplinit, puterea de stat nu poate fi altfel concepută decвt ca putere organizată, structurată şi echilibrată, оn sensul stabilirii unor legături stabile, ferme оntre componentele sale. Anvizajată prin prisma cerinţei funcţionale care i-a determinat apariţia – conducerea organizată şi unitară a societăţii – statul apare ca un sistem organizaţional politic a cărui menire este conducerea societăţii, conducere ce se realizează – оn mod deosebit оn societăţile contemporane – prin adoptarea de norme juridice ce au valabilitate pe оntreg teritoriul şi cu privire la оntreaga populaţie asupra căreia se exercită autoritatea de stat. Ori, atвt adoptarea normelor cвt şi aplicarea lor sunt оn competenţa unor forme organizaţionale statale, fiecare categorie de organe deţinвnd, după caz, competenţele оn domeniul creării dreptului, a realizării lui prin mijloace administrative şi a realizării lui pe căi juridice. Pentru aceasta оntreaga activitate există un оntreg eşafodaj de organe de stat оntre care relaţiile esenţiale diferă оn funcţie de sistemul politic sau constituţional adoptat оn ţările respective. Privit prin prisma funcţiilor pe care le are de оndeplinit – aşa cum au fost conceptualizate de ştiinţa clasică a Dreptului constituţional ( funcţia legislativă, funcţia executivă şi cea judecătorească ) sau aşa cum sunt azi formulate оn literatura de specialitate ( de determinare a scopurilor, sarcinilor societăţii, de organizare a realizării acestora, de distribuţie a valorilor şi de apărare a lor etc. ) puterea de stat apare necesarmente organizată, fiecare sarcină trebuind a fi realizată potrivit specificului ei de un organ sau organe competente ale statului. Puterea de stat este unică Оn legătură cu această caracteristică, C. Dissescu arăta, cu mulţi ani оn urmă, că “scriitorii germani au mai stabilit un caracter special statului,” / usammen gehorigkeit”, adică unitatea, legătura comună, entitatea sub care оl privesc statele străine. Dar această оnsuşire – preciza el – intră оn noţiunea teritorială a statului, al cărui caracter este unitatea şi indivizibilitatea. Noi credem, alături de alţii, că unitatea este o caracteristică atвt a teritoriului cвt şi a puterii publice. Această idee poate fi sprijinită cu argumente diferite. Marxiştii o sprijină pe principiul unicităţii clasei care deţine puterea publică, admiţвnd numai cu titlu de excepţie, coexistenţa unor clase la putere, fiind date exemple оn acest sens fie din perioada preluării puterii de către burghezie – de pildă perioada оn care оn Roma erau la conducere atвt burghezia cвt şi o parte a moşierilor – fie din perioada preluării puterii de către proletariat – de exemplu 1917, din iunie pвnă оn octombrie, cвnd conduc Rusia un organ reprezentativ al muncitorilor, soldaţilor şi ţăranilor (sovietele) şi unul reprezentativ al burgheziei (guvernul). Teoriile nemarxiste folosesc argumente variate оn susţinerea ideii caracterului unitar al puterii. Astfel, de exemplu, Montesquieu, cu toate că vorbeşte despre separarea puterilor оn stat ” şi argumentează necesitatea limitării unor puteri prin activitatea altora, arată оn final sensul unic al activităţii acestora spunвnd că toate puterile “sont forcees d’aller de concert” (sunt forţate de a cădea de acord), fapt ce ne conduce la concluzia unităţii puterilor оn stat. Sau оn concepţia unor contemporani care spun că puterea de stat “este o putere de superpoziţie şi centralizată”, ideea unităţii acesteia este evident. După cum este ştiut, superpoziţia este criteriul de a comasa sau combina mai multe elemente оntr-un tot, оn aşa fel оncвt elementele comasate să fie direct оn subordinea celui format prin comasare. Deci, cu referire la organele statului, subordonarea tuturor faţă de anumite organe supreme semnifică unitatea lor, după cum centralizarea nu se poate realiza decвt prin subordonare. Alte caracteristici ale puterii de stat După cum arătam, afară de aceste caracteristici pe care le găsim – explicit sau implicit – formulate оn gвndirea specialiştilor marxişti şi nemarxişti, unii gвnditori din occident mai adaugă şi altele. Astfel, se apreciază că puterea de stat are un caracter civil şi temporal. Dar aceste caractere sunt reţinute ca fiind specifice doar democraţiilor occidentale actuale. Doctrina socialistă, оn special cea elaborată оn a doua perioadă de dezvoltare a statelor europene avвnd acest caracter, a susţinut ideea existenţei unor caracteristici ale puterii de stat socialist şi anume: Caracterul democratic “argumentвnd” că democraţia burgheză este “ciuntită, falsă” o democraţie оn ghilimele, comparativ cu cea socialistă, singura democraţie reală, societatea socialistă fiind comunitatea оn care se realizează conducerea poporului pentru popor şi prin popor”etc. Caracterul creator, оn sensul că orice putere etatică pвnă la cea socialistă şi-a propus doar menţinerea unor relaţii, conservarea lor, pe cвnd aceasta – numai ea – are sarcini preponderent creatoare, de construire a unei societăţi noi, lipsite de exploatare; Caracterul progresist, strвns legat de cel creator, care reiese din faptul că această putere de stat socialistă promovează noul оn toate domeniile şi оn special, оnlocuirea vechilor relaţii de producţie burgheze cu un nou tip de relaţii, progresiste care urmează să ridice societatea pe noi culmi de civilizaţie şi progres”. Am trăit cu toţii şi am simţit pe viu “democraţia” “progres”, “noul” create de comunism şi nu merită să facem “un rechizitoriu, ci doar o constatare: o оntreagă societate doreşte “să se оntoarcă” la democraţia “ciuntită”, burgheză, la democraţia de tip occidental, cu o condiţie: să se ocolească “păcatele ei”. Suveranitate – caracteristică esenţială a puterii de stat Suveranitatea de stat este acea calitate – trăsătură – a puterii de stat de a fi supremă оn raport cu oricare alte puteri sociale existente оn limitele sale teritoriale şi independentă faţă de puterile oricărui alt stat sau organism internaţional, calitate exprimată оn dreptul statului de a-şi stabili оn mod liber, fără nici o imixtiune din afară scopurile sale pe plan intern şi extern, sarcinile fundamentale pe care le are de оndeplinit şi mijloacele necesare realizării lor, respectвnd suveranitatea altor state şi normele dreptului internaţional. Suveranitatea deşi este o noţiune unitară оn esenţa ei, implică totuşi, două ipostaze ce reflectă cele două planuri pe care se manifestă: cel intern şi cel extern. Depăşindu-se stadiul оn care se vorbeşte de “suveranitate internă” şi “suveranitate externă”, astăzi se vorbeşte de două laturi ale aceluiaşi fenomen, оntre care există puternice legături de interdependenţă, formвnd un tot unitar. Supremaţia puterii de stat desemnează acea оnsuşire a acesteia de a fi superioară oricărei alte puteri sociale existente оntr-o anumită ţară la un moment dat. Ea se caracterizează оn dreptul statului de a adopta norme juridice, reguli obligatorii pentru toţi cetăţenii ei şi de a le asigura aplicarea. S-a spus de asemenea, că numai puterea de stat decide asupra drepturilor şi оndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor săi, precum şi a modului оn care acestea sunt garantate, idee depăşită azi de realitatea existenţei unor organisme internaţionale de apărare a dreptului omului, de existenţa unor convenţii (tratate) cu privire la garantarea lor, fapt ce reiese şi din interpretarea articolului 4 din Constituţia Republicii Moldova, оn care se indică că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică оn concordanţă cu declaraţia Universală a dreptului Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte. Оn aceste condiţii putem afirma că statul sunt cele ce asigură şi ocroteşte drepturile cetăţenilor lor оn concordanţă cu dispoziţia tratatelor internaţionale din acest domeniu. Supremaţia puterii de stat se manifestă оn anumite limite teritoriale, teritoriu pe care puterea de stat este organizată fiind inalienabilă şi indivizibilă. Suveranitatea de stat se manifestă оn integritatea teritoriului şi inviolabilitatea frontierelor statului. Supremaţia puterii de stat are un conţinut complex, referindu-se la toate laturile vieţii sociale şi la toate problemele ce pot interesa o anume societate оn prezent sau viitor. Supremaţia puterii de stat trebuie privită оnsă оn strвnsă legătură cu forţele ei materiale de constrвngere, pentru că “puterea de comandă a statului” nu se manifestă оn plenitudinea ei decвt dacă statul dispune de forţele şi mijloacele necesare pentru asigurarea voinţei sale. Cвnd forţa statelor scade, alte puteri, interese – precum ale unor grupări extremiste etc. – se pot manifesta mai pregnant decвt cea a statului, оn astfel de condiţii fiind greu să mai vorbeşti de supremaţia sa. A doua latură a suveranităţii, strвns legată de prima, este independenţa. Ea se manifestă оn relaţiile statului cu alte state, exprimată оn neatвrnarea statului şi decurge din supremaţia puterii de stat. Independenţa indică acea trăsătură a puterii de stat potrivit căreia statul оşi stabileşte singur liber şi după propria sa apreciere, fără nici un amestec al vreunui alt stat sau organism mondial, politica sa internă şi externă. Statul suveran apare astfel independent atвt оn ceea ce priveşte rezolvarea problemelor sale interne, cвt şi a celor externe. Dar această independenţă trebuie să se manifeste оn condiţiile respectării altor state şi a normelor unanim admise ale dreptului internaţional. Afirmarea suveranităţii unui stat implică respectarea suveranităţii celorlalte state, egale оn drept. Fiecare stat, оn numele poporului său, are dreptul să-şi aleagă calea dezvoltării şi să stabilească mijloacele pentru realizarea ei. Dar afirmarea libertăţii, a independenţei unui stat trebuie dublată de colaborarea statelor, de pe poziţii de egalitate şi respect reciproc, pentru rezolvarea intereselor comune, ale intereselor comunităţii umane, оn general. Colaborarea оntre state se realizează după cum este ştiut, potrivit unor principii оn cadrul cărora respectiv suveranitatea ocupă un loc important. Dar manifestarea sa nu poate fi privită altfel decвt prin prisma acţiunii celorlalte. Оnsemnătatea atribuită acestui principiu nu trebuie interpretată оn sensul diminuării celorlalte – egalitatea оn drepturi, avantajul reciproc etc. – deoarece aceste principii sunt complementare, acţionează unul prin celălalt, manifestarea şi realizarea unuia depinzвnd de modul оn care se manifestă şi acţionează toate celelalte. Astfel, de exemplu, nerespectarea sau оncălcarea principiilor egalităţii оn drept a statelor aduce prejudicii principiului suveranităţii, оncălcarea acestuia din urmă оmpiedică realizarea avantajului reciproc şi aşa mai departe. Оn felul acesta apare clar că interacţiunea tuturor principiilor ce guvernează relaţiile оntre state are două efecte pozitive directe: Asigură că celelalte state vor respecta şi ele, la rвndul lor, independenţa şi drepturile suverane ale statului, astfel punвndu-se оn mişcare mecanismul principiului reciprocităţii; Eliminarea condiţiilor apte de a genera arbitrariul şi stările anarhice оn sвnul comunităţii internaţionale. Independenţa unui stat nu trebuie absolutizată оn detrimentul celorlalte, ci, din contra ea trebuie privită prin prisma realizării independenţei celorlalte state. Statele оmpreună trebuie să facă eforturi care să asigure echilibrul comunităţii internaţionale. Pentru realizarea acestui echilibru ele trebuie să ajungă la un compromis, luвnd decizii, de pe poziţii suverane, оn legătură cu anumite atribuţii ce vor aparţine unor organisme internaţionale. Оn lumina celor arătate, suveranitatea de stat apare ca o unitate dialectică, a supremaţiei şi independenţei puterii de stat, apare, оn acelaşi timp, ca trăsătură esenţială a acesteia. Suveranitatea azi are un conţinut complex, pe plan internaţional şi оn cadrul fiecărui stat оn parte făcвndu-se eforturi susţinute pentru determinarea cвt mai completă a acestuia. Оn acest sens trebuie arătat faptul că declaraţia Organizaţiei Naţiunilor Unite din 1970 a precizat care sunt principalele elemente constitutive ale suveranităţii şi anume: Toate statele sunt egale din punct de vedere juridic; Fiecare stat se bucură de drepturi inerente deplinei suveranităţi; Fiecare stat are obligaţia de a respecta personalitatea altor state; Integritatea teritorială şi independenţa politică ale statului sunt inviolabile; Fiecare stat are dreptul de a alege şi dezvolta оn mod liber sistemul său politic; Fiecare stat este obligat să se achite оn оntregime şi cu bună credinţă de obligaţiile sale internaţionale şi să trăiască оn pace cu celelalte state. Оn acest document s-a precizat de asemenea că toate statele se bucură de egalitate suverană, că ele au drepturi şi obligaţii egale şi sunt membre egale ale comunităţii internaţionale, indiferent de deosebirile de ordin economic, social, politic sau de oricare altă natură. Teorii contemporane privind suveranitatea Оnţelegвnd suveranitatea ca puterea absolută nelimitată de nimeni şi de nimic ce se exercită exclusiv şi independent de către stat, mulţi autori contemporani au argumentat, după caz, caracterul permanent al suveranităţii, inutilitatea acestui concept, demonetizarea sa demonstrвnd că păstrarea suveranităţii statelor are consecinţe nefaste asupra colaborării acestora, asupra climatului internaţional. Au fost şi sunt susţinute puncte de vedere care repudiază suveranitatea, considerвnd-o “o sursă a nesiguranţei şi a răului”, un obstacol оn calea dezvoltării relaţiilor dintre naţiuni, un concept оnvechit care creează dificultăţi de netrecut şi confuzii оn sfera dreptului internaţional, un concept “greşit” care ar trebui azvвrlit, renunţarea la suveranitate fiind considerată ca o cale de menţinere a păcii ca un mijloc de a facilita libera circulaţie a oamenilor şi a ideilor. Unii autori contemporani refuză sau evită să utilizeze această noţiune. Astfel, de exemplu, profesorul J. E. Aubert, analizвnd puterea de constrвngere ca element caracteristic al puterii de stat, arată că o astfel de putere se manifestă la toate eşaloanele – stat federal, canton, organisme regionale şi comunale – dar nu are aceeaşi natură “la nivelul naţiunii se va spune că este suverană sau, pentru a evita a evita acest adjectiv devalorizat, se va spune că puterea de constrвngere a Elveţiei depinde imediat de dreptul internaţional”. Ori din afirmaţia de mai sus două idei se impun prioritar: Noţiunea de suveranitate s-a demonetizat de aşa natură оncвt nu merită să mai fie utilizată; Puterea de constrвngere a unui stat este subordonată dreptului internaţional. Dacă multe concepţii converg către negarea totală a suveranităţii statelor, altele “propun” reconsiderarea conceptului, schimbarea viziunii asupra conţinutului acesteia, a creării unei concepţii оn care se va ţine cont de deosebirile care există оntre faptul “de a avea” suveranitate şi faptul “de a o exercita”, оntre suveranitate “оn sens politic” şi suveranitate “оn sens juridic”, ajungвnd astfel, la ideea competenţelor statului оn favoarea unor organisme internaţionale. Pentru prima orientare – monistă – concludent este după părerea noastră, un exemplu, cel al doctrinei normativiste a lui Hans Kelsen (1881 – 1973). Оn concepţia sa “suveranitatea nu constituie o calitate perceptibilă sau obiectiv discernabilă dintr-un obiect real , ci din contră condiţia de care depinde o ordine normativă supremă care, оn validitatea sa nu se deduce din nici o altă ordine superioară”. Această idee privind suveranitatea, pentru a fi corect оnţeleasă, trebuie analizată оn lumina doctrinei sale – “doctrina pură” – a dreptului оnlăuntrul căreia dreptul este conceput ca un eşafodaj de norme – de acte juridice (normative şi nenormative) – subordonate din treaptă оn treaptă pвnă la norma fundamentală (o normă ipotetică), iar statul ca ordine juridică subordonat ordinii internaţionale. La Kelsen deci sistemul de drept naţional оşi găseşte validitatea оn sistemul de drept internaţional, ceea ce conduce la concluzia că оntre aceste două sisteme nu poate exista decвt o unitate perfectă. Singura concepţie posibilă – după el – este cea monistă. Examinвnd cele două construcţii posibile – monistă cu primatul dreptului internaţional şi monismul cu primatul dreptului intern – afirmă că am fi liberi să alegem оntre ele, pentru ca apoi să ajungă la concluzia categorică a subordonării dreptului intern faţă de dreptul internaţional.4 Оn acest sens este semnificativă definiţia pe care o dă statului şi anume “statul … se defineşte ca o ordine juridică relativ centralizată, limitată оn domeniul său de validitate spaţial şi temporal subordonată direct dreptului internaţional şi eficace оn ansamblu şi оn mod general”. Astfel, pornind de la teza potrivit căreia dreptul internaţional determină sfera de validitate a ordinelor juridice (a statelor), ajunge la concluzia necesităţii “eliminării dogmei suveranităţii”. El cere să se renunţe la suveranitate arătвnd că statul nu are o competenţă exclusiv оn problemele naţionale. Nu există probleme – precizează el – care să nu poată fi reglementate de dreptul internaţional, dar există probleme care pot fi reglementate numai de acesta. Observăm că H. Kelsen are o viziune “mondialistă” asupra fenomenelor juridice, ordinea juridică internaţională cuprinzвnd toate ordinele juridice naţionale, dreptul internaţional transformвndu-se, astfel, оntr-un “drept mondial”. Pentru cea de a doua orientare – schimbarea viziunii asupra conceptului de suveranitate, astfel оncвt să reflecte mai fidel şi mai exact realitatea – este foarte greu de făcut referire doar la autori. Cele mai multe opinii sunt azi exprimate оn acest sens, idei ca cele privind deosebirea dintre suveranitatea politică şi suveranitatea juridică, ca cele privind “suveranitatea relativă”, “suveranitatea competenţă” etc. fiind оntвlnite foarte frecvent. Astfel, de exemplu, Verdoss propune o teorie a repartiţiei competenţelor şi ajunge la concluzia priorităţii dreptului internaţional, demonstrвnd necesitatea transferării unor atribuţii din competenţa statelor pe seama unor “nivele superioare”, suprastatale sau internaţionale. Korowicz, la rвndul său, propune оnlocuirea termenului de suveranitate оnţeleasă “оn mod absolut” cu cel de “suveranitate relativă”. El argumentează ideea suveranităţii relative pornind de la situaţiile reale оn care suveranitatea este supusă la tot felul de limitări. Оn acest sens arăta că suveranitatea poate fi limitată şi prin simpla оncheiere de tratate internaţionale, deoarece au drept consecinţă restrвngerea libertăţii de acţiune a statului. De asemenea face o deosebire оntre suveranitatea propriu-zisă şi exerciţiul ei, arătвnd că suveranitatea nu poate fi abandonată dar exerciţiul ei poate fi restrвns – virtual … fără limite. La aceste două orientări, din care uneia оi este specific argumentarea ideii unui singur stat – statul mondial – unei singure suveranităţi, iar celeilalte ideea subordonării directe a dreptului intern faţă de cel internaţional se adaugă o a treia, care are drept caracteristică faptul că neagă suveranitatea “de fapt”, am spune noi, adică se referă la “ceea ce este” azi suveranitatea statului şi nu la ceea “ce trebuie să fie”. Pornind de la unele constatări realiste cu privire la inegalitatea puterii militare şi economice a statelor, unii autori trag concluzia că noţiunea de suveranitate “оşi pierde orice semnificaţie”. Astfel, M. A. Kaplan spunea că ceea ce caracterizează оn prezent viaţa internaţională este dominarea acesteia de către statele mai puternice, conducerea ei după un sistem bipolar, оn care suveranitatea statului оşi pierde orice semnificaţie sau, oricum, este mult “restrвnsă” prin limitarea ei doar la unele probleme. Relativ asemănător vede lucrurile şi G. Schawrtzenberg, care arată că suveranitatea deplină aparţine doar cвtorva state mai puternice, celelalte оnscriindu-se оn cadrul unor raporturi de ierarhizare bazate pe forţă. Оn condiţiile actuale caracterizate prin amploarea mişcărilor revoluţionare din ţările din centrul şi estul Europei, ţări care au părăsit calea comunistă de dezvoltare şi s-au orientat spre dreptul constituţional clasic, poziţia faţă de suveranitate se diversifică şi mai mult. Remarcăm astfel оn Europa, dar nu numai: O tendinţă de internaţionalizare de integrare economic, culturală, politică etc. şi, pe cale de consecinţă, de creare sau reactivare a unor organisme interstatale care exercită atribuţii ce anterior aparţineau statelor suverane. O tendinţă inversă de dezmembrare a unor state de regulă statele federale şi de formare a unor state noi independente. Prima tendinţă este cea a statelor dezvoltate din Europa, a statelor bogate. Ea poate fi ilustrată printr-un exemplu recent: semnarea la Luxemburg, оn octombrie 1991, de către ţările C.E.P. şi A.E.L.S. a unui acord privind crearea оn 1993 a unei vaste zone a liberului schimb. A doua tendinţă este specifică statelor din răsăritul Europei, unde s-au desprins ca state independente Lituania, Letonia, Estonia etc., unde alte state luptă pentru independenţă, unde Basarabia prin referendum şi-a declarat independenţa. Оn aceste condiţii credem noi, atitudinea faţă de conceptul de suveranitate se va schimba radical. Concluzii Orice societate, oricвt de primitivă, trebuie să dispună de o anumită organizare şi distribuire a puterilor, chiar şi pentru elementara funcţie a conservării ei. Оn acest sens Balandier consideră că puterea va fi definită ca rezultвnd, pentru orice societate, din necesitatea de a lupta оmpotriva entropiei care o ameninţă cu dizolvarea. Nu există forme de agregare socială şi activităţi umane mai complexe care să fie lipsite de putere. Puterea apare ca o necesitate socială, necesitate ce poate fi explicată, оn primul rвnd prin prisma importanţei pe care o prezintă menţinerea echilibrului, a coeziunii interne a oricărei societăţi. Dar ea apare şi ca rezultat al unei necesităţi externe, explicată prin prisma faptului că orice societate globală este оn legătură cu exteriorul, are legături cu alte societăţi, fapt pentru care puterea trebuie să organizeze aceste relaţii, după cum trebuie să-i asigure apărarea. Formele puterii pot fi desigur foarte variate, dar nu se poate imagina absenţa totală a oricăror forme de putere, fără a presupune dezagregarea structurilor societăţii. Rolul esenţial al oricărei forme de putere este de a asigura coeziunea şi funcţionalitatea diferitor structuri şi organisme ale societăţii umane, coordonarea activităţilor care se desfăşoară оn interiorul acestora. Argumentarea necesităţii puterii, Robert Bierstedt preciza: trebuie să fie clar că este nevoie de putere pentru a consfinţi asociaţia, a-i garanta continuitatea, a-i оntări normele …. Pe scurt, puterea sprijină ordinea fundamentală a societăţii şi organizarea socială оn cadrul ei. Puterea stă оn spatele oricărei asociaţii şi оi susţine structura, fără putere nu există nici o organizare şi nici o ordine ”. Referindu-ne la putere trebuie să facem o distincţie оntre puteri … оn general puterea politică şi puterea de stat, probleme ce sunt adesea confuz tratate оn literatura de specialitate. Cвnd spunem “puterea ca fenomen social”, facem o deosebire оntre: Relaţiile de “conducere-supunere” (sau de “dominare-subordonare”), bazate pe capacitatea de a lua decizii şi a asigura оndeplinirea lor (prin mijloace de persuasiune sau prin constrвngere, după caz); acea calitate a personalităţii umane de a putea face ceva, adică puterea оn sens de putinţă, forţă, tărie; Оn acest sens de un real folos ne este distincţia făcută de unii specialişti оn Franţa оntre “puissance” şi “pouvoir”. Astfel de exemplu M.Prelot susţine că puissance ” este echivalent cu potenţia (autoritate naturală şi personală), iar pouvoir cu potestas (autoritatea construită magistratura). Ceea ce are primordial оn vederea dreptului constituţional cвnd analizăm puterea este primul sens , cel de relaţie оntre două subiecte inegale, relaţie оn virtutea căreia un subiect de regulă colectiv, are capacitatea de a lua decizii şi de a asigura оndeplinirea lor. Acest fapt, оnsă, nu determină оnlăturarea sau neglijarea completă a celuilalt sens, de putinţă forţă tărie pentru că puterea politică este deţinută şi exercitată de oameni, iar de calitatea lor depinde calitatea şi eficienţa deciziilor luate. Puterea se manifestă оn toate domeniile vieţii sociale, оmbrăcвnd forme foarte variate: economice, politice, militară, spiritual-ideologică etc. Puterea politică se deosebeşte de alte forme de putere prin aceea că ea se manifestă numai оn societăţile оn care există o diferenţiere socială оntre cei ce conduc şi cei conduşi, оntre guvernanţi şi guvernaţi. Оn literatura de specialitate s-a arătat că оn orice grup uman se poate observa o diviziune a membrilor lui оn două categorii, cei care comandă şi cei care ascultă. Acest aspect exprimă existenţa puterii. Dar cвnd acest fenomen se remarcă la nivelul societăţii globale, este un fenomen politic, atunci vorbim de putere politică a statului. Puterea politică este puterea organizată a unui grup care se exprimă оn capacitatea acestuia de a lua decizii obligatorii şi de a le asigura оnfăptuirea оn societăţile оn care diferenţierea оntre guvernanţi şi guvernaţi a atins un anume grad. Noţiunea de putere politică este folosită cel mai des ca fiind sinonim cu cea de putere de stat. După părerea noastră оnsă, prima are o sferă mai largă. Astfel putem vorbi de puterea politică a uni partid chiar dacă acesta se află оn opoziţie, dar nu putem considera această putere ca fiind şi de natură etatică. Sintetizвnd am putea spune că puterea ca fenomen social оmbracă mai multe forme că printre acestea, puterea politică ocupă un loc principal, că ea se manifestă numai оn societăţile оn care există o diferenţiere оntre guvernanţi şi guvernaţi, avвnd o sferă mai largă decвt puterea de stat care semnifică o anumită putere politică, ce poate fi detaşată de altele prin trăsături specifice, proprii, ce-i conferă un loc aparte оn sfera formelor (tipurilor) de putere. Puterea de stat poate fi abordată la mai multe nivele: la un nivel general abstract; la nivelul unui anume tip de putere la nivelul unei anume puteri concrete ( de exemplu puterea de stat existentă azi оn Republica moldova). După cum ea poate fi abordată din mai multe puncte de vedere: sociologic, juridic etc. Список литературы Constituţia Republicii Moldova din 1994, (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1994, 4 august, nr. 1) Prof. dr. Genoveva Vrabie, “Dreptul constituţional şi instituţii politice contemporane”, Editura “Ştefan Procopiu”, Iaşi, 1993, Ediţia a 2-a, Partea I Prof. univ. dr. Ion Deleanu, “Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat”, Editura “Europa Nova”, Bucureşti 1996, vol 1 Cristian Ionescu “Drept constituţional şi instituţii politice”, Bucureşti, 1996
Похожие работы
Theodore Dreiser’s novel “An American tragedy”
MINISTRY OFHIGHER AND SECONDARY SPECIAL EDUCATION OF THEREPUBLIC OF UZBEKISTAN GULISTAN STATEUNIVERSITY «TheodoreDreiser’s novel «An American tragedy», its translation into Uzbek andRussian» Gulistan‑2006 1.Theodore Dreiser…
Обучение детей письму \укр\
Обучение детей письму ПЛАНВступ… Частина1. Загальне визначення письма, яквид мовленнєвої діяльності………………………………………… 1.1 Загальне визначенняписьма……………………………………………. 1.2 Лінгвопсихологічніособливості письма…………………………… 1.3 Цілі та принципи навчанняписьма…………………………………. Частина 2. Методи…
Ben Jonson and his Comedies
MINISTRYOF HIGHER AND SECONDARY SPECIAL EDUCATION OF THE REPUBLIC OF UZBEKISTAN GULISTANSTATE UNIVERSITY TheEnglish and Literature Department Qualificationwork on speciality English philology onthe theme: “BenJonson…
Концепт "влада" в українські мовній картині світу
Магістерська робота КОНЦЕПТ «ВЛАДА» ВУКРАЇНСЬКІЙ МОВНІЙ КАРТИНІ СВІТУ Київ – 2007р. ВСТУП Серед актуальних напрямів сучасного мовознавства усе більшеутверджується когнітологічний напрям, який найтісніше пов’язаний з…
Національно-культурний компонент семантики порівнянь на прикладі ЛСП "Зовнішність людини" в німецькій і українській мовах
Тернопільськийнаціональний педагогічний університет ім.В. Гнатюка Кафедранімецької мови Дипломнаробота натему: «Національно-культурнийкомпонент семантики порівнянь на прикладі ЛСП «Зовнішність людини» в німецькійі…