INTRODUCERE
Categoria de putere, în mod deosebit cea de putere politică,a constituit şi constituie obiectul de cercetare a tuturor disciplinelorteoretice cu caracter politic. Dreptul constituţional caştiinţă politică şi juridică înacelaşi timp, nu numai că nu poate ocoli, dar nici nu poate fiimaginat fără acest mare capitol referitor la puterea politicăla modul în care aceasta ia naştere şi se realizeazăpotrivit dispoziţiilor normative şi a tradiţiilor unui popor,ale unei societăţi. Numai că această ştiinţănu cercetează întreaga problematică a statului, a puteriipolitice în general. Foarte multe probleme referitoare la stat suntanalizate de alte ramuri ale ştiinţelor politice, precum teoriagenerală a statului, istoria ideilor politice, filosofiapolitică, sociologia politică etc.
În această lucrare ne-am propus ca obiectiv clarificareaconceptelor de putere politică statală, a elementelor şifuncţiilor sale, a structurii de stat şi formele de guvernare, aorganizării conducerii societăţii potrivit principiilorseparaţiei puterilor în stat şi a analizei cât maicomplete a modului de organizare şi realizare a puterii într-unanume stat.
Noţiunea de putere
În sens sociologic şi aparenttautologic, puterea desemnează ansamblul sau sistemul relaţiilor deputere constituite într-o societate istoriceşte determinată,exprimând autoritatea pe care un individ sau un grup de indivizi o areasupra altora pentru realizarea unui scop comun, asumat de membrii colectivităţiisau impus acestora de către cei care exercită puterea.1
Această definiţie implică următoareleprecizări:
a) Puterea nu este osimplă posibilitate a omului în raport cu lumea exterioară lui,ea nu este o simplă relaţie între om şi om, între omşi un obiect sau fenomen. O astfel de relaţie poate exprima, celmult, putinţa omului de a întreprinde ceva în ambianţasa, nu însă autoritatea lui în raport cu alţii;
b) Autoritateaexprimă atât ideea de forţă, puterea de a comanda, de adispune şi de a impune, cât şi cadrul instituţional princare această idee se materializează, se obiectivează;
c) Puterea este unfenomen relaţional: dezvăluirea esenţei puterii nu esteposibilă dacă facem abstracţie de subiectul puterii (guvernanţii ), de obiectul ei ( guvernaţii ) şi de mijloacelesau metodele întrebuinţate pentru realizarea puterii, adică deraportul existenţei între constrângere şi convingere.Aşadar, puterea este o forţă care preexistă formelor demanifestare, ea este o energie socială în stare latentă. “Sesizarea ” puterii şi a esenţei ei devin posibile numai ca urmare aexteriorizării acesteia într-un cadru relaţional;
d) Scopul puterii poatefi deliberat, asumat de către cei asupra cărora se exercităputerea sau dimpotrivă, unul impus, resimţit ca presiuneexterioară, ca formă alienată a idealului social. După caz,scopul puterii asigură stabilitatea raportului dintre guvernanţişi guvernaţi sau, dimpotrivă, determină sauîntreţine tensionarea lui. În fine, explică mijloacele lacare recurge puterea pentru a se înfăptui. El explică, deasemenea, starea existentă în interiorul societăţii:complementaritatea dintre putere şi voinţa grupului sau neutralismullor static şi potenţial exploziv:
În generalprin conceptul de putere se desemnează capacitatea de a impune propriavoinţă ori de a o exercita faţă de alţii.
Ca raport de dominaţie puterea se instituţionalizeazămai întâi în familie (pater familias),într-o instituţie ori organizaţie (consilii deadministraţie), în şcoală (profesorul), în societate(autorităţile puterii statale parlament-guvern etc.).
Aşadar puterea este mijlocul prin care se menţine ordinea,intervine pentru a respecta proporţiile sociale, pentru asigurarea“binelui comun”.
Iată de ce Alexandru Vlăhuţăîn “Gânduri” scria că “adevărata măsurădupă care se judecă orice putere: cât bine a adus pe lume, nucât zgomot a făcut”.
Din punctul nostru de vedere, interesează puterea la nivelulmacrosocial, acea putere care, în exercitarea ei, seîntemeiază pe identificarea realităţilor, cunoaştereaşi promovarea unor valori şi ajutorul cetăţenilor care oacceptă şi recunosc în vederea asigurării interesuluigeneral.
În concepţia profesorului I. Deleanu “ putereadesemnează ansamblul său, sistemul relaţiilor de putereconstituie într-o societate istoriceşte determinată,exprimând autoritatea pe care un individ sau un grup de indivizi o areasupra altora pentru realizarea unui scop comun, asumat de membriicolectivităţii sau impus acestora de către cei careexercită puterea ”.
Cunoscutul autor francez G. Burdeau, prezenta puterea ca fiind “o forţăîn serviciul unei idei, o forţă născută dinconştiinţa socială, destinată să conducă grupulîn căutarea “binelui comun” şi capabilă, la nevoie, de a impune membrilor atitudinea pecare ea o comandă”.
Profesorul I. Deleanu surprinde următoarele aspecte legate deputere:
a) Puterea reprezintă nu numai “ideea deforţă, puterea de a comanda, de a dispune şi de a impune”, darşi “cadrul instituţional prin care această idee sematerializează”;
b) Puterea seexercită pentru realizarea unui scop comun ori pentru exercitarea unuiaimpus de guvernanţi. Scopul puterii aşadar, determină, oristatornicia relaţiei guvernanţi-guvernaţi sau dimpotrivă,încordarea ori amplificarea acestuia. În funcţie de raportulîn care se află subiecţii puterii se explică şimijloacele folosite pentru exercitarea ei;
c) Aspectul social alputerii este determinat de faptul că puterea se exercită numaiîn cadrul relaţiilor sociale “în lipsa puterii societatea esteun corp inert, ea este incapabilă să-şi satisfacăraţiunea de a fi”, puterea este deci “o condiţie a ordinii socialeşi a apropierii idealului comun, libertatea şi binele nu suntposibile decât într-o asemenea ordine”.
Noţiune de putere politică
Orice fapt social poate dobândi semnificaţie politică.Fenomenul politic este o calitate care poate fi ataşat oricărui faptsocial, dacă înlăuntrul universului social dat acel fapt poatefi interpretat ca fiind politic. Aceasta nu înseamnă,bineînţeles, că totul este de domeniul politicului;înseamnă, însă, că totul este susceptibil de politizare.Calitatea politică este deci acea dimensiune care se ataşeazăoricăror fapte, acte sau situaţii în măsura în careprin aceasta, se exprimă existenţa unui grup uman, relaţiile deautoritate şi de conformitate stabilite în vederea unui scop comun.
Nu există fapte sociale politice prin ele însele,independent deci de aprecierea lor ca atare. Există însă faptepolitice “oficializate” întrucât sunt săvârşiteîntr-un cadru instituţionalizat (de exemplu alegerea sau revocareadeputaţilor, investirea guvernului de către parlament, dizolvareaparlamentului de cătrePreşedintele Republicii, suspendare din funcţie a PreşedinteluiRepublicii de către parlament).
Aşa cum am arătat anterior, puterea este caracteristicăoricărei colectivităţi umane. Rolul ei în societate esteargumentat prin lipsa conformităţii tuturor membrilor săifaţă de reguli şi legi. Puterea este cea care orienteazăsocietatea spre anumite scopuri, dirijează şi menţine starea defuncţionare a societăţii. Deci, puterea politică apare“când comunitatea umană devine societate, când cei care oalcătuiesc au conştiinţa de apartenenţă la aceacolectivitate”.
Procesul conştiinţei sociale a fost, fireşte,îndelungat şi extrem de anevoios. El s-a aflat mereu sub presiuneaunei multitudini de factori materiali şi spirituali,interacţionând spre producerea aceluiaşi rezultat: formareaconştiinţei.
Încercarea de reducţiune sau fetişizare a unora dintrefactorii care au declanşat şi întreţinut procesul acesteideveniri, nu poate decât fi expresia unei mărginiri deliberate sauaccidentale.
Aşadar, puterea şi societatea apar împreună,pentru că “fără puterea politică”, fără aceaforţă de impulsie care generează mişcarea în scopulcăreia e angajat organismul social, societatea e un corp inert aproape dedeclinul ei”. (G. Burdeau).2
Potrivit aceluiaşi reputat autor francez formele puterii suntclasificate în forme “preetatice” şi forme“etatice”.
Puterea aparţine în cadrul formelor preetatice, grupului, oputere difuză, ori şefului sau unui grup minoritar (“putereaindividualizată”), ţinând seama de calităţile saumeritele “şefului” de tradiţii sau obiceiuri etc. totdeaunaînsă temeiul obiectiv alputerii preetatice, indiferent de forma acesteia, rămâneexistenţa comunitară şiconfruntarea comunităţii cu mediul ambiant. Sacralizarea şiîncercarea de legitimare a puterii, detaşarea ei de funcţiilegenerale ale colectivităţii, marchează începutulcristalizării puterii şi al alienării acesteia. Statul încănu fusese “inventat”. necesitatea lui devenise stringentă. Autoritateaputerii nu se mai putea sprijini pe credinţe sau cutume. Era necesar uncadru instituţionalizat care, pe de-o parte, să legitimeze putereaiar pe de altă parte să-i asigure realizarea şi eficacitatea.Ansamblul articulat aş instituţiilor şi regulilor constituiteîn acest scop desemnează statul, iar puterea astfelinstituţionalizată este o putere etatică – puterea de stat.Statul este un concept şi o realitate, deşi, cum spunea Kelsen, “caunitate nu poate fi văzut, nici auzit, nici pipăit”. Paradoxal,statul este o instituţie detestabilă, dar şiindispensabilă. Necesitatea statului se resimte atunci când el nuexistă.
Deci cristalizarea puterii,exercitarea ei ca formă normală de organizare acolectivităţilor stabilite pe un teritoriu, acea putere suverană considerată căreprezintă colectivitatea, apare odată cu statul.
Teoriile cu privire la legitimitatea puterii au fost variate,funcţie şi de interesul urmărit de susţinătorii lor.Vom evoca şi noi succint aceste terorii.
Desigur că originea divină a puterii a apărut pentru ajustifica imposibilitatea înţelegerii şi argumentăriiputerii. Deţinătorii puterii era Dumnezeu, împăratulJaponiei fiind numit “ fiul Soarelui ”.
Teoria patriarhală justifică existenţa statului dinfamilie, în timp ce teoria patrimonială susţine că statula luat fiinţă din dreptul de proprietate asuprapământului.
Teoria contractualistă, susţinută mai ales de J.J.Russeau, T. Hobbes şi J. Locke motivează existenţa statuluişi a puterii sale printr-un “pact de nesupunere” a celor mulţifaţă de rege, care le garantează un minim de libertate.
Teoria violenţei susţine că statul este rezultatul unuiimpuls din afară, al “cultului forţei” şi al “spaţiuluivital”.
Teoria juridică a statului-naţiune” susţine căstatul este personificarea juridică a unei naţiuni.
Susţinătorii acestei teorii (Einstein,Carre de Malberg, Jellinek, Laband)reţin diferiţi factori pentru definirea unei naţiuni. Astfel,concepţia germană insistă pe factorii materiali şispirituali, concepţia franceză reţine elementele subiective(sentimentele spirituale ce leagă membrii colectivităţii,dorinţa de a trăiîmpreună).
Această teorie a fost infirmată de realitatea istorică.În Italia şi Germania naţiunea a precedat formarea statului,iar în SUA statul a luat fiinţă înaintea naţiunii.
Marx a făcut critica Statului, definit ca “domnie acompetenţei” şi care “realizează interesul general dincolo decontradicţiile sistemului nevoilor, transformând individul încetăţean”. Statul este de fapt “un produs al clasei dominanteeconomic şi care justifică dominaţia prin autoritatea legilorşi a sistemului politic – (“critica filozofiei dreptului” – a lui Hegel).
Se confundă astfel statul cu realitatea sa istorică, statulcu puterea politică ori guvernamentală, ignorându-se eforturilefăcute de J.J. Russeau pentru a defini politic natura regimuluidemocratic”.
Teoria sociologică susţinută de Jean Duguit, afirmăcă de fapt statul “este un fapt istoric, grupul impunându-şivoinţa sa celorlalţi membri ai societăţii”. Se reliefeazăastfel în prim plan “puterea materială a statului”, “forţa sairezistibilă de constrângere”.
Înlegătură cu caracterul puterii de stat (ale puterii publice) opiniilesunt variate, o deosebire esenţială relevându-se întrecele marxiste şi cele nemarxiste. Dar după cum vom vedea, uneletrăsături sunt reţinute de ambele categorii de doctrine, cumeste, de exemplu, caracterul politic (pentru aceasta fiind folositeaceleaşi argumente sau argumente deosebite), iar altele sunt remarcate fienumai în doctrina occidentală nemarxistă (şi sunt reţinute pentrudemocraţiile de aici), fie numai de cea marxistă. Caracterele puteriide stat reţinute de majoritatea specialiştilor marxişti şinemarxişti sunt:
1. Politic
2 Putere investită cu forţă deconstrângere materială;
3 Organizat
4 Suveranitate
Laaceasta marxiştii adaugă caracterul unitar, iar unii autorioccidentali enumără şi alte caractere, precum:
1. Caracterul civil;
2. Caracterul temporar;
3. Putere de superpoziţie şi de centralizare.
Juriştiimarxişti reţin unele caractere care — zic ei – sunt întrunitenumai de puterile statale şi anume:
1. Democratic;
2. Creator;
3. Progresist.Puterea de stat este o putere politică
Este ocaracteristică a puterii de stat argumentată în mod diferitîn gândirea marxistă faţă de cea nemarxistă. PentruMarx şi discipolii săi, esenţa politicii trebuiecăutată în lupta de clasă, în doctrina lor bazaeconomică a societăţii determinând întreagasuprastructură, deci, şi puterea de stat, care este o putere declasă, aparţinătoare aceleia care, fiind deţinătoareaprincipalelor mijloace de producţie, este, ca efect al acestui fapt,şi deţin puterea de stat. Deci, când marxiştii spuncă puterea de stat este o putere politică, se referă lacaracterul ei de clasă, la faptul că ea aparţine numai uneiclase şi este utilizată în general pentru realizarea unorinterese specifice, pentru atingerea unor scopuri legate de menireaistorică a unei clase. Şi totuşi, în concepţiafondatorilor marxismului, orice putere politică de tip “ expoatator ” areşi unele sarcini general-umane, dincolo de cele de clasă, precum celereferitoare la menţinerea echilibrului intern, apărarea patriei etc.3
Reţinândcaracterul politic al puterii de stat, unii gânditori occidentali aducargumente diferite faţă de marxişti. Astfel Harionşi J. Giequel susţin că puterea destat este o putere politică deoarece:
1. Statul este un arbitru,alegând între diverse opţiuni (mai ales în occident,prin acţiunea grupurilor de presiune);
2. Puterea nu mai este denatură patrimonială ca în evul mediu, când se făceao confuzie între patrimoniul statului şi patrimoniul privat,autoritatea statului fiind o autoritate directă (personală);
3. Sancţiunile pronunţateîn numele statului sunt sancţiuni directe privind persoana şideosebindu-se astfel de cele patrimoniale specifice societăţiirevolute. Sau în concepţia altor autori,
caracterulpolitic al puterii de stat este determinat de existenţa deosebirilordintre guvernanţi şi guvernaţi, idee ce reiese dinconcepţia fondatorilor dreptului constituţional clasic francez.Puterea de stat este oficială
Puterea de stat este oficială. Aceasta înseamnă căputerea de stat este legitimă. Legitimitatea ei se traduce prin faptulinstaurării democratice pe calea alegerilor (vot universal, egal, direct,secret şi liber exprimat) sau forma nedemocratică a folosiriiforţei, violenţei pe calea revoluţiilor, insurecţiilor.
Oficialitatea puterii statale presupune de asemenea, continuitateaşi permanenţa acesteia, este ştiut că guvernarea trebuiesă fie permanentă, altfel societatea suferă şigenerează haos.
Ca putere oficială, chiar dacă este formată dinreprezentanţii unui grup ori ai anumitor partide (alegerile sunt cele caredecid), puterea de stat se exercită pentru întreaga societate,conduce toată societatea.
Înopinia domnului profesor Ion Deleanu, premisa şi totodată mijloculputerii de stat de a se valoriza ca factor de comandă socială suntcrearea şi aplicarea normelor juridice. O considerabilă parte arelaţiilor sociale devin astfel relaţii juridice, al cărorconţinut se exprimă prin drepturile şi obligaţiile,juridiceşte consacrate şi garantate, ce revin participanţilor laaceste relaţii. Opţiunea politică devine acum dirijarestatală şi juridică, aflată sub semnul virtualităţiiconstrângerii juridice. Deşi normele juridice nu asaneazătotalitatea normelor şi relaţiilor politice sau de altănatură existente în spaţiul social – acest lucru nefiind dealtfel posibil şi nici necesar – prin funcţiile pe care leîndeplinesc – şi înainte de toate prin postulareapreeminenţei intereselor generale -, normele juridice subordoneazătoate celelalte norme sociale, le polarizează în jurul anumitorvalori specifice societăţii, astfel încât, în celedin urmă, întregul sistem normativ al societăţiipoartă pecetea unora şi aceloraşi interese.
Desigur că putereade stat – ca ansamblu unitar al instituţiilor şi relaţiilor deputere reglementate juridic – nu poatesă acopere şi nici nu absoarbe multitudinea şi diversitatea instituţiior şiraporturilor de putere existente în societate (corpul electoral, partidele politice, sindicate, alteorganizaţii, grupuri de presiune, organizaţii religioase).Dimensiunea puterii în societate, sub diferitele ei forme (puterea instituţională, putereapartidelor, a sindicatelor, a grupurilor de presiune, mass-mediei etc.) şiinteracţiunea dintre factorii ei constituie o condiţieesenţială de echilibru şi eficacitate la nivel social, precumşi premisa decisivă a unui regim autentic democratic.
Putereade stat şi societatea se află într-o relaţie deinfluenţă reciprocă. Dacă puterea de stat serealizează ca autoritate în societate şi faţă de ea,societatea acţionează de asemenea asupra puterii de stat. Astfel:orice societate îşi polarizează interesele generale înjurul unor valori pe care puterea de stat, sub aspectul esenţei ei, amodului ei de organizare şi deexercitare, nu le poate ignora (de exemplu ideologia democratică,liberală şi pluralistă); ansamblul relaţiilor economice alesocietăţii, inclusiv relaţiile de proprietate,influenţează de asemenea organizarea puterii de stat şifuncţiile ei (de exemplu, economia liberală, comparativ cu ceasocialistă); circumstanţele istorice şi tradiţiile(bunăoară, constituirea unor state în procesul decolonizării, tradiţiile monarhice saurepublicane) prefigurează puterea şi apoi contribuie la cristalizareaei; factorul internaţional exercită şi el o presiuneconsiderabilă asupra puterii de stat (de exemplu, constituirea zonelor deinfluenţă la Ialta, în 1945); în fine, psihologiaindividuală şi colectivă îndeplineşte un rolimportant în procesul organizării puterii şi al stabiliriifuncţiilor şi metodelor ei deexercitare. Aşadar societatea acţionează asupra puterii de statprin intermediul factorilor ideologici, economici, politici,internaţionali etc., realizându-se astfel un original şipermanent circuit feed-back între puterea destat şi societate.Puterea de stat este investită cu putere de constrângerematerială
Statul a fost şieste conceput ca un sistem de organizaţii care, urmărind realizareaunor funcţii la nivelul societăţii, poate şi trebuiesă utilizeze “forţa” în acest scop. Vorbind de caracteristicileputerii de stat, D. Negulescu cita pe Jhering, care în “Der zweek im Recht”arăta că statul este o putere superioară tuturor voinţelorce se găsesc pe teritoriul său. Această putere este şitrebuie să fie — pentru ca să avem un stat – o putere materialăsuperioară oricărei alte puteri existând pe un teritoriudeterminat. Statul nu poate fi conceput în afara puterii de comandă,în afara puterii de constrângere. “Lipsa puterii materiale (Macht) este păcatul mortal al statului – precizaJhering. “Popoarele au suportat – continuă el – cea mai reafolosinţă a puterii de stat, biciul lui Atila şi nebunia unorîmpăraţi romani; ele au sărbătorit ca pe nişteeroi adevăraţi tirani, la picioarele cărora oamenii seprosternau în pulbere. Chiar în starea de delir, despotismulrămâne o formă de stat, pe câtă vreme anarhia nu; eaeste neputinţa puterii publice, este o stare antisocială,descompunerea, destrămarea societăţii”.
Argumentareanecesităţii existenţei unui aparat înzestrat cu “forţa materială deconstrângere” în societate este diferită îngândirea marxistă, faţă de cea nemarxistă, celeidintâi fiindu-i specifică o poziţie ce rezultă dincaracterul de clasă atribuit puterii de stat. Astfel, potrivitconcepţiei marxiste, dacă statul prin esenţa lui este aparatulminorităţii şi apără interesele minoritare,dominanţi fiind îndreptat împotriva celor mulţi, el nupoate exista altfel decât prin organizarea unui sistem specializat deorgane care să impună voinţă clasei dominante, săasigure prin forţă aplicarea legilor ce nu exprimă voinţagenerală. În doctrina socialistă ideea aceasta a fostnuanţată în ultimele decenii, susţinându-se căîn statele de acest tip recurgerea la forţă constituie ultimaraţio, sfera constrângerii statale îngustându-setreptat, statul transformându-se într-un stat al întreguluipopor, unde dictatura este înlocuită cu autoconducerea societăţii.
În ceea cepriveşte doctrinele nemarxiste, aici explicaţiilenecesităţii unei forţe de constrângere materială suntmult mai variate mai nuanţate. Astfel, unii specialişti, vorbind deguvernanţi şi guvernaţi au demonstrat necesitatea acesteia plecândde la sfera largă a celora ce trebuie să se supună ordinelorguvernanţilor. Cei mai mulţi, însă, au argumentatnecesitatea unui aparat de constrângere pentru apărarea ordiniisociale, a intereselor comunităţii în ansamblul ei. Searată că puterea de stat deţine monopolul constrângeriimateriale, fără a atribui nici o semnificaţie sau caracter declasă acesteia. Constrângerea apare astfel necesară pentruapărarea valorilor întregii societăţi, a vieţii, asănătăţii, libertăţii şi averii tuturor.
Înlegătură cu necesitatea forţei de constrângere, înliteratura de specialitate s-a subliniat “că statul nu a existat însensul modern al cuvântului, decât în momentul în carea concentrat în mâinile sale întreaga putere deconstrângere materială”, că “în anumite privinţeesenţialul puterii rezidă în acest monopol al constrângeriimateriale în care statul însuşi nu este decât oformă vidă de sens”.
Puterea de stat are caracterorganizat
Privită prin prismanecesităţilor care i-au determinat apariţia, ca şi prinprisma funcţiilor ce le are de îndeplinit, puterea de stat nu poatefi altfel concepută decât ca putere organizată,structurată şi echilibrată, în sensul stabilirii unorlegături stabile, ferme între componentele sale.
Anvizajată prinprisma cerinţei funcţionale care i-a determinat apariţia –conducerea organizată şi unitară a societăţii – statulapare ca un sistem organizaţional politic a cărui menire esteconducerea societăţii, conducere ce se realizează – în moddeosebit în societăţile contemporane – prin adoptarea de normejuridice ce au valabilitate pe întreg teritoriul şi cu privire laîntreaga populaţie asupra căreia se exercită autoritateade stat. Ori, atât adoptarea normelor cât şi aplicarea lorsunt în competenţa unor forme organizaţionale statale, fiecarecategorie de organe deţinând, după caz, competenţeleîn domeniul creării dreptului, a realizării lui prin mijloaceadministrative şi a realizării lui pe căi juridice. Pentruaceasta întreaga activitate există un întreg eşafodaj de organe de stat între care relaţiile esenţiale diferăîn funcţie de sistemul politic sau constituţional adoptatîn ţările respective.
Privit prin prismafuncţiilor pe care le are de îndeplinit – aşa cum au fostconceptualizate de ştiinţa clasică a Dreptuluiconstituţional ( funcţia legislativă, funcţiaexecutivă şi cea judecătorească ) sau aşa cum sunt aziformulate în literatura de specialitate ( de determinare a scopurilor,sarcinilor societăţii, de organizare a realizării acestora, dedistribuţie a valorilor şi de apărare a lor etc. ) puterea de stat apare necesarmente organizată,fiecare sarcină trebuind a fi realizată potrivit specificului ei deun organ sau organe competente ale statului.
Puterea de stat esteunică
Înlegătură cu această caracteristică, C. Dissescu arăta,cu mulţi ani în urmă, că “scriitorii germani au maistabilit un caracter special statului,” / usammen gehorigkeit”, adică unitatea, legăturacomună, entitatea sub care îl privesc statele străine. Daraceastă însuşire – preciza el – intră înnoţiunea teritorială a statului, al cărui caracter este unitateaşi indivizibilitatea. Noi credem, alături de alţii, căunitatea este o caracteristică atât a teritoriului cât şia puterii publice. Această idee poate fi sprijinită cu argumentediferite.
Marxiştii osprijină pe principiul unicităţii clasei care deţine putereapublică, admiţând numai cu titlu de excepţie,coexistenţa unor clase la putere, fiind date exemple în acest sensfie din perioada preluării puterii de către burghezie – de pildăperioada în care în Roma erau la conducere atât burgheziacât şi o parte a moşierilor – fie din perioada preluăriiputerii de către proletariat – de exemplu 1917, din iunie pânăîn octombrie, când conduc Rusia un organ reprezentativ almuncitorilor, soldaţilor şi ţăranilor (sovietele) şiunul reprezentativ al burgheziei (guvernul).Teoriile nemarxiste folosesc argumente variateîn susţinerea ideii caracterului unitar al puterii. Astfel, deexemplu, Montesquieu, cu toate că vorbeşte despre separarea puterilorîn stat ” şi argumentează necesitatea limitării unorputeri prin activitatea altora, arată în final sensul unic alactivităţii acestora spunând că toate puterile “sont forcees d’allerde concert” (sunt forţate de a cădea de acord), fapt ce ne conduce laconcluzia unităţii puterilor în stat. Sau înconcepţia unor contemporani care spun că puterea de stat “este oputere de superpoziţie şi centralizată”, ideeaunităţii acesteia este evident. După cum este ştiut,superpoziţia este criteriul de a comasa sau combina mai multe elementeîntr-un tot, în aşa fel încât elementele comasatesă fie direct în subordinea celui format prin comasare. Deci, cureferire la organele statului, subordonarea tuturor faţă de anumiteorgane supreme semnifică unitatea lor, după cum centralizarea nu sepoate realiza decât prin subordonare.
Alte caracteristici aleputerii de stat
După cumarătam, afară de aceste caracteristici pe care le găsim –explicit sau implicit – formulate în gândirea specialiştilormarxişti şi nemarxişti, unii gânditori din occident maiadaugă şi altele. Astfel, se apreciază că puterea de statare un caracter civil şi temporal. Dar aceste caractere sunt reţinute ca fiind specifice doardemocraţiilor occidentale actuale. Doctrina socialistă, înspecial cea elaborată în a doua perioadă de dezvoltare a stateloreuropene având acest caracter, a susţinut ideea existenţei unorcaracteristici ale puterii de stat socialist şi anume:
1. Caracterul democratic“argumentând” că democraţia burgheză este “ciuntită, falsă” o democraţieîn ghilimele, comparativ cu cea socialistă, singura democraţiereală, societatea socialistă fiind comunitatea în care serealizează conducerea poporului pentru popor şi prin popor”etc.
2. Caracterul creator,în sensul că orice putere etatică până la ceasocialistă şi-a propus doar menţinerea unor relaţii,conservarea lor, pe când aceasta – numai ea – are sarcini preponderentcreatoare, de construire a unei societăţi noi, lipsite de exploatare;
3. Caracterul progresist,strâns legat de cel creator, care reiese din faptul că aceastăputere de stat socialistă promovează noul în toate domeniileşi în special, înlocuirea vechilor relaţii deproducţie burgheze cu un nou tip de relaţii, progresiste careurmează să ridice societatea pe noi culmi de civilizaţie şiprogres”.
Am trăit cu toţii şi amsimţit pe viu “democraţia” “progres”, “noul” create de comunismşi nu merită să facem “un rechizitoriu, ci doar o constatare: oîntreagă societate doreşte “să se întoarcă” lademocraţia “ciuntită”, burgheză, la democraţia de tipoccidental, cu o condiţie: să se ocolească “păcatele ei”.
Suveranitate –caracteristică esenţială a puterii de stat
Suveranitatea destat este acea calitate – trăsătură – a puterii de stat de a fisupremă în raport cu oricare alte puteri sociale existente înlimitele sale teritoriale şi independentă faţă de puterileoricărui alt stat sau organism internaţional, calitate exprimatăîn dreptul statului de a-şi stabili în mod liber,fără nici o imixtiune din afară scopurile sale pe plan internşi extern, sarcinile fundamentale pe care le are de îndeplinitşi mijloacele necesare realizării lor, respectând suveranitateaaltor state şi normele dreptului internaţional.
Suveranitateadeşi este o noţiune unitară în esenţa ei,implică totuşi, două ipostaze ce reflectă cele douăplanuri pe care se manifestă: cel intern şi cel extern.Depăşindu-se stadiul în care se vorbeşte de “suveranitateinternă” şi “suveranitate externă”, astăzi se vorbeştede două laturi ale aceluiaşi fenomen, între care existăputernice legături de interdependenţă, formând un totunitar.
Supremaţiaputerii de stat desemnează acea însuşire a acesteia de a fisuperioară oricărei alte puteri sociale existente într-oanumită ţară la un moment dat. Ea se caracterizeazăîn dreptul statului de a adopta norme juridice, reguli obligatorii pentrutoţi cetăţenii ei şi de a le asigura aplicarea. S-a spus deasemenea, că numai puterea de stat decide asupra drepturilor şiîndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor săi, precumşi a modului în care acestea sunt garantate, ideedepăşită azi de realitatea existenţei unor organismeinternaţionale de apărare a dreptului omului, de existenţa unorconvenţii (tratate) cu privire la garantarea lor, fapt ce reiese şidin interpretarea articolului 4 din Constituţia Republicii Moldova,în care se indică că dispoziţiileconstituţionale privind drepturile şi libertăţile omului seinterpretează şi se aplică în concordanţă cudeclaraţia Universală a dreptului Omului, cu pactele şi cucelelalte tratate la care Republica Moldova este parte.În aceste condiţii putem afirma căstatul sunt cele ce asigură şi ocroteşte drepturilecetăţenilor lor în concordanţă cu dispoziţiatratatelor internaţionale din acest domeniu.
Supremaţiaputerii de stat se manifestă în anumite limite teritoriale,teritoriu pe care puterea de stat este organizată fiind inalienabilăşi indivizibilă. Suveranitatea de stat se manifestă înintegritatea teritoriului şi inviolabilitatea frontierelor statului.Supremaţia puterii de stat are un conţinut complex, referindu-se latoate laturile vieţii sociale şi la toate problemele ce pot interesao anume societate în prezent sau viitor.
Supremaţiaputerii de stat trebuie privită însă înstrânsă legătură cu forţele ei materiale deconstrângere, pentru că “puterea de comandă a statului” nu semanifestă în plenitudinea ei decât dacă statul dispune deforţele şi mijloacele necesare pentru asigurarea voinţei sale.Când forţa statelor scade, alte puteri, interese – precum ale unorgrupări extremiste etc. – se pot manifesta mai pregnant decât cea a statului,în astfel de condiţii fiind greu să mai vorbeşti desupremaţia sa.
A doua laturăa suveranităţii, strânslegată de prima, este independenţa. Ea se manifestă înrelaţiile statului cu alte state, exprimată înneatârnarea statului şi decurge din supremaţia puterii de stat.Independenţa indică acea trăsătură a puterii de statpotrivit căreia statul îşi stabileşte singur liber şi după propria saapreciere, fără nici un amestec al vreunui alt stat sau organismmondial, politica sa internă şi externă. Statul suveran apareastfel independent atât în ceea ce priveşte rezolvareaproblemelor sale interne, cât şi a celor externe. Dar aceastăindependenţă trebuie să se manifeste în condiţiilerespectării altor state şi a normelor unanim admise ale dreptuluiinternaţional. Afirmarea suveranităţii unui stat implicărespectarea suveranităţiicelorlalte state, egale în drept. Fiecare stat, în numele poporuluisău, are dreptul să-şi aleagă calea dezvoltării şisă stabilească mijloacele pentru realizarea ei. Dar afirmarealibertăţii, a independenţei unui stat trebuie dublată decolaborarea statelor, de pe poziţii de egalitate şi respect reciproc,pentru rezolvarea intereselor comune, ale intereselor comunităţiiumane, în general.
Colaborareaîntre state se realizează după cum este ştiut, potrivitunor principii în cadrul cărora respectiv suveranitatea ocupăun loc important. Dar manifestarea sa nu poate fi privită altfeldecât prin prisma acţiunii celorlalte. Însemnătateaatribuită acestui principiu nu trebuie interpretată în sensuldiminuării celorlalte – egalitatea în drepturi, avantajul reciprocetc. – deoarece aceste principii sunt complementare, acţionează unulprin celălalt, manifestarea şi realizarea unuia depinzând demodul în care se manifestă şi acţionează toatecelelalte. Astfel, de exemplu, nerespectarea sau încălcareaprincipiilor egalităţii în drept a statelor aduce prejudiciiprincipiului suveranităţii, încălcarea acestuia dinurmă împiedică realizarea avantajului reciproc şi aşamai departe. În felul acesta apare clar că interacţiunea tuturorprincipiilor ce guvernează relaţiile între state are două efecte pozitive directe:
1) Asigură căcelelalte state vor respecta şi ele, la rândul lor,independenţa şi drepturile suverane ale statului, astfelpunându-se în mişcare mecanismul principiului reciprocităţii;
2) Eliminareacondiţiilor apte de a genera arbitrariul şi stările anarhiceîn sânul comunităţii internaţionale.
Independenţa unui stat nu trebuie absolutizatăîn detrimentul celorlalte, ci, din contra ea trebuie privită prinprisma realizării independenţei celorlalte state. Stateleîmpreună trebuie să facă eforturi care să asigureechilibrul comunităţii internaţionale. Pentru realizarea acestuiechilibru ele trebuie să ajungă la un compromis, luând decizii,de pe poziţii suverane, în legătură cu anumiteatribuţii ce vor aparţine unor organisme internaţionale.
În luminacelor arătate, suveranitatea de stat apare ca o unitatedialectică, a supremaţieişi independenţei puterii de stat, apare, în acelaşi timp,ca trăsătură esenţială a acesteia.
Suveranitatea azi are un conţinut complex, pe planinternaţional şi în cadrul fiecărui stat în partefăcându-se eforturi susţinute pentru determinarea cât maicompletă a acestuia. În acest sens trebuie arătat faptulcă declaraţia Organizaţiei Naţiunilor Unite din 1970 aprecizat care sunt principalele elemente constitutive alesuveranităţii şi anume:
1) Toate statele suntegale din punct de vedere juridic;
2) Fiecare stat sebucură de drepturi inerente deplinei suveranităţi;
3) Fiecare stat areobligaţia de a respecta personalitatea altor state;
4) Integritateateritorială şi independenţa politică ale statului suntinviolabile;
5) Fiecare stat aredreptul de a alege şi dezvolta în mod liber sistemul săupolitic;
6) Fiecare stat esteobligat să se achite în întregime şi cu bunăcredinţă de obligaţiile sale internaţionale şi sătrăiască în pace cu celelalte state.
În acest document s-a precizat de asemenea că toate statelese bucură de egalitate suverană, că ele au drepturi şiobligaţii egale şi sunt membre egale ale comunităţiiinternaţionale, indiferent de deosebirile de ordin economic, social,politic sau de oricare altă natură.
Teorii contemporane privind suveranitatea
Înţelegând suveranitatea ca puterea absolutănelimitată de nimeni şi de nimic ce se exercită exclusiv şiindependent de către stat, mulţi autori contemporani au argumentat,după caz, caracterul permanent al suveranităţii, inutilitateaacestui concept, demonetizarea sa demonstrând că păstrareasuveranităţii statelor are consecinţe nefaste asupracolaborării acestora, asupra climatului internaţional. Au fostşi sunt susţinute puncte de vedere care repudiază suveranitatea,considerând-o “o sursă a nesiguranţei şi a răului”,un obstacol în calea dezvoltării relaţiilor dintrenaţiuni, un concept învechit care creează dificultăţide netrecut şi confuzii în sfera dreptului internaţional, unconcept “greşit” care ar trebui azvârlit, renunţarea lasuveranitate fiind considerată ca o cale de menţinere a păcii caun mijloc de a facilita libera circulaţie a oamenilor şi a ideilor.Unii autori contemporani refuză sau evită să utilizezeaceastă noţiune. Astfel, de exemplu, profesorul J. E. Aubert,analizând puterea de constrângere ca element caracteristic alputerii de stat, arată că o astfel de putere se manifestă latoate eşaloanele – stat federal, canton, organisme regionale şicomunale – dar nu are aceeaşi natură “la nivelul naţiunii se vaspune că este suverană sau, pentru a evita a evita acest adjectivdevalorizat, se va spune că puterea de constrângere a Elveţieidepinde imediat de dreptul internaţional”. Ori din afirmaţia de maisus două idei se impun prioritar:
1) Noţiunea de suveranitate s-a demonetizatde aşa natură încât nu merită să mai fieutilizată;
2) Puterea de constrângere a unui stat este subordonată dreptuluiinternaţional.
Dacă multeconcepţii converg către negarea totală a suveranităţiistatelor, altele “propun” reconsiderarea conceptului, schimbarea viziuniiasupra conţinutului acesteia, a creării unei concepţii încare se va ţine cont de deosebirile care există între faptul“de a avea” suveranitate şi faptul “de a o exercita”, întresuveranitate “în sens politic” şi suveranitate “în sensjuridic”, ajungând astfel, la ideea competenţelor statului înfavoarea unor organisme internaţionale.
Pentru prima orientare – monistă – concludent este dupăpărerea noastră, un exemplu, cel al doctrinei normativiste a lui HansKelsen (1881 – 1973). În concepţia sa “suveranitatea nu constituie ocalitate perceptibilă sau obiectiv discernabilă dintr-un obiect real, ci din contră condiţia de care depinde o ordine normativă supremă care,în validitatea sa nu se deduce din nici o altă ordinesuperioară”. Această idee privind suveranitatea, pentru a fi corectînţeleasă, trebuie analizată în lumina doctrineisale – “doctrina pură” – a dreptului înlăuntrul căreiadreptul este conceput ca un eşafodaj de norme – de acte juridice(normative şi nenormative) – subordonate dintreaptă în treaptă până la norma fundamentală(o normă ipotetică), iar statul ca ordine juridică subordonatordinii internaţionale. La Kelsen deci sistemul de drept naţionalîşi găseşte validitatea în sistemul de dreptinternaţional, ceea ce conduce la concluzia că între acestedouă sisteme nu poate exista decât o unitate perfectă. Singuraconcepţie posibilă – după el – este cea monistă.Examinând cele două construcţii posibile – monistă cuprimatul dreptului internaţional şi monismul cu primatul dreptuluiintern – afirmă că am fi liberi să alegem între ele, pentruca apoi să ajungă la concluzia categorică a subordonării dreptului internfaţă de dreptul internaţional.4
În acest sens este semnificativă definiţia pe care odă statului şi anume “statul … se defineşte ca o ordinejuridică relativ centralizată, limitată în domeniulsău de validitate spaţial şi temporal subordonată directdreptului internaţional şi eficace în ansamblu şi înmod general”.
Astfel, pornind de la teza potrivit căreia dreptulinternaţional determină sfera de validitate a ordinelor juridice (astatelor), ajunge la concluzia necesităţii “eliminării dogmeisuveranităţii”.
El cere să se renunţe la suveranitate arătândcă statul nu are o competenţă exclusiv în problemelenaţionale. Nu există probleme – precizează el – care să nupoată fi reglementate de dreptul internaţional, dar existăprobleme care pot fi reglementate numai de acesta.
Observăm că H. Kelsen are o viziune “mondialistă”asupra fenomenelor juridice, ordinea juridică internaţionalăcuprinzând toate ordinele juridice naţionale, dreptulinternaţional transformându-se, astfel, într-un “drept mondial”.
Pentru cea de a doua orientare – schimbarea viziunii asupra conceptuluide suveranitate, astfel încât să reflecte mai fidel şimai exact realitatea – este foarte greu de făcut referire doar la autori.Cele mai multe opinii sunt azi exprimate în acest sens, idei ca celeprivind deosebirea dintre suveranitatea politică şi suveranitateajuridică, ca cele privind “suveranitatea relativă”, “suveranitateacompetenţă” etc. fiind întâlnite foarte frecvent. Astfel,de exemplu, Verdoss propune o teorie a repartiţiei competenţelorşi ajunge la concluzia priorităţii dreptului internaţional,demonstrând necesitatea transferării unor atribuţii dincompetenţa statelor pe seama unor “nivele superioare”, suprastatale sauinternaţionale. Korowicz, la rândul său, propuneînlocuirea termenului de suveranitate înţeleasă “înmod absolut” cu cel de “suveranitate relativă”. El argumentează ideeasuveranităţii relative pornind de la situaţiile reale încare suveranitatea este supusă la tot felul de limitări. Înacest sens arăta că suveranitatea poate fi limitată şi prinsimpla încheiere de tratate internaţionale, deoarece au dreptconsecinţă restrângerea libertăţii de acţiune astatului. De asemenea face o deosebire între suveranitateapropriu-zisă şi exerciţiul ei, arătând că suveranitateanu poate fi abandonată dar exerciţiul ei poate fi restrâns –virtual … fără limite.
La aceste două orientări, din care uneia îi estespecific argumentarea ideii unui singur stat – statul mondial – unei singuresuveranităţi, iar celeilalte ideea subordonării directe adreptului intern faţă de cel internaţional se adaugă o atreia, care are drept caracteristică faptul că neagăsuveranitatea “de fapt”, am spune noi, adică se referă la “ceea ce este”azi suveranitatea statului şi nu la ceea “ce trebuie să fie”. Pornindde la unele constatări realiste cu privire la inegalitatea puteriimilitare şi economice a statelor, unii autori trag concluzia cănoţiunea de suveranitate “îşi pierde orice semnificaţie”.Astfel, M. A. Kaplan spunea că ceea ce caracterizează înprezent viaţa internaţională este dominarea acesteia decătre statele mai puternice, conducerea ei după un sistem bipolar,în care suveranitatea statului îşi pierde oricesemnificaţie sau, oricum, este mult “restrânsă” prin limitareaei doar la unele probleme. Relativ asemănător vede lucrurile şiG. Schawrtzenberg, care arată că suveranitatea deplinăaparţine doar câtorva state mai puternice, celelalteînscriindu-se în cadrul unor raporturi de ierarhizare bazate peforţă.
În condiţiile actuale caracterizate prin amploareamişcărilor revoluţionare din ţările din centrulşi estul Europei, ţări care au părăsit caleacomunistă de dezvoltare şi s-au orientat spre dreptulconstituţional clasic, poziţia faţă de suveranitate sediversifică şi mai mult. Remarcăm astfel în Europa, dar nunumai:
1) O tendinţă deinternaţionalizare de integrare economic, culturală, politicăetc. şi, pe cale de consecinţă, de creare sau reactivare a unororganisme interstatale care exercită atribuţii ce anterior aparţineaustatelor suverane.
2) O tendinţăinversă de dezmembrare a unor state de regulă statele federaleşi de formare a unor state noi independente.
Primatendinţă este cea a statelor dezvoltate din Europa, a statelorbogate. Ea poate fi ilustrată printr-un exemplu recent: semnarea laLuxemburg, în octombrie 1991, de către ţările C.E.P.şi A.E.L.S. a unui acord privind crearea în 1993 a unei vaste zone aliberului schimb. A doua tendinţă este specifică statelor dinrăsăritul Europei, unde s-au desprins ca state independente Lituania,Letonia, Estonia etc., unde alte state luptă pentruindependenţă, unde Basarabia prin referendum şi-a declaratindependenţa. În aceste condiţii credem noi, atitudineafaţă de conceptul de suveranitate se va schimba radical.